Ajungand acasa la parinti, am fost surprinsa sa aflu inca din primele 20 de minute petrecute in frumoasa urbe ca au avut loc schimbari importante chiar pe drumul de la gara pana la domiciliu. Garla de cafenele, una dupa alta arata ca niste tarabe de lux intr-o piata de desfacere pentru cafea ca si cand dincolo de calea ferata toti locuitorii isi cultiva petecul de pamant cu faimoasele boabe aromate. Am ramas putin nedumerita de fluxul de localuri mai ales ca inima mi s-a strans usor la gandul ca nu ma voi mai putea duce in haine de casa si slapi la alimentara. Acum ne despart doua terase cu umbrelute si nume frantuzesti prin fata carora nu mai pot trece sleampata si dezinvolta ( una se intituleaza L'enigme de caffe-atatea birturi si crasme si spatii cu mese in care se sta si se bea au numele in genu asta incat nimeni nu mai vede nici un mister nici unde. Apare mai de bun simt Perla Garii, institutie neoficiala a fiecarui oras, decat cafenelele astea diletante cu nume tenebros care vor sa te induca intr-o atmosfera gen Eyes wide shut).
Insa gandirea mea nu a avut numai substanta nedensa a parerii de rau pentru tinuta comoda ci si-a constituit ca nucleu intrebarea fireasca de unde atetea firme in vremea asta de criza in care ne adancim pe zi ce trece?!
Se anunta ca in sectorul bugetar vor avea loc restructurari masive pana in iunie cand se vor reduce fondurile pentru salarii cu 25% iar cei aflati in functii de conducere ii vor tria pe angajatii din posturile de executie pe criterii de competenta. Asa ca sa nu mai creada lumea ca s-a politizat aparatul functionaresc si ca peste tot sunt numai nepoti si veri- rudele mai slabute- ale celor de la Bucuresti. Nu, frate. La noi e transparenta si gandire de soi. Exemplu cras: iei una bucata prefect il dai prin pesmet si il rogi sa isi aranjeze ca ciorapii in sertar, angajatii preferati cei mai destoinici. De ce nu se re-examineaza aparatul administrativ si in urma rezultatelor, cei mai buni candidati urmeaza sa-si pastreze serviciul, nu stiu. Ar fi prea verde in fata, ar disparea culoarea preponderent maro din peisajul cu manareli.
Asadar la stat e vai si amar, se pregateste lumea de sodoma si gomora, in timp ce sectorul privat scapa ca o oaza in pustiu de marirea tva si a cotei unice- asta se refera la impozitarea venitului ori de unde provine el, deci nu se leaga strict de privat. Sa fie asta motivul pentru care in vreme de recesiune lumea isi face cafenea si in vreme de echilibru econimic se lucra la stat? Un fel de iarna car si vara sanie? Este si asta o explicatie din moment ce prin eliminare, alte variante nu mai raman. Specula cu imobile nu se mai face, dealtfel in Romania closca aia de aur a ouat si asa prea multa vreme, nefiresc, pe doua parti. Comertul cu masini aduse de dincolo este si el in pioneze, mai ales ca se anunta noi masuri de verificare care au menirea de a sterge frica fiscului ca nu i se declara toate tranzactiile.( No, hai no! Acuma serios, cand a fost vorba ca targurile astea automobilistice sunt icoane de bilant? Acolo tot omu merge sa iasa intr-un asa hal de castig incat altu iese in pierdere). A mai ramas ceva? A, da, prostitutia, dar fetelor nu va culcati pe o ureche pentru ca de cum au timp demnitarii nostri se vor ocupa si de legalizarea ei si atunci rodul muncii voastre castigat cu atata sudoare va fi partajat si trimis fractie la bugetul hulpav al statului.
Asa cum Nouriel Roubini a prezis criza economica, asa ma avant si eu intr-o profetie care daca se adevereste si mi se atribuie, nu mai trebuie, intr-un final sa castig la loto. Eu zic ca in 10 ani istoria va descrie situatia actuala ca pe a treia conflagratie mondiala dusa pe plan diplomatic in care americanii au injunghiat economia Uniunii Europene. Deindata ce au vazut ca le scade dolarul si petrolul din Irak nu mai da pe dinafara, au luat mai in serios amenintarea Euro si l-au lucrat pe la spate, asa cum i-a facut si Spanul lui Harap-Alb. Intai s-au dat loviti, criza cica le-a pleznit pantalonii in fund si nu mai au cu ce-i carpii, ca apoi, organizatiile corporatiste cu capital majoritar american sa se retraga in reflux din Europa. Pasul 1. sistarea grosului din tranzactiile economice Europa- S.U.A. Pasul 2. vine Obama si pune tara la perfuzii cat e ea de mare si de capitalista. Statul face niste manevre forte printre care se face actionar la cateva intreprinderi mari, pe unele le si cumpara, iarta de datorii, confisca averile bancherilor tampitei care au facut posibila criza si uite asa termina de maturat prin casa. Vorba aia: Once you go black you can never go back adica unde si-a bagat Obama coada, nu se mai merita sa o scoti. Se pare astfel, ca nu mai departe de un dublu click american, zona euro face pe epileptica si ameninta sa se dezintegreze. A picat Grecia, economistii anunta la rand Spania si Portugalia dar eu pariez pe ce zice mama si anume ca Romania le ia pe astea doua din urma.
Ce se intampla cu Uniunea Europeana daca nu mai avem moneda unica? Ma ingrozesc sa ma gandesc la regresul care ne paste. Si totusi, daca asa ni se schimba Guvernul si Presedintia....
vineri, 7 mai 2010
luni, 3 mai 2010
Soare afara si cafeaua nu a fost nicicand mai buna. S-au mai intamplat gainarii, oamenii nu se pot abtine si nici nu vor de la lucruri cainesti dar tot asa si lucruri bune au venit pe teava. Nu pot sa nu raman incantata de echilibrul asta care exista in natura, ca un aparat care functioneaza cu greutatile propriilor noastre corpuri. E un mecanism atat de suplu incat cu greu se poate deregla si chiar daca ii sar suruburi esti relaxat stiind ca in cadere pici " in a safety nest".
Am mers duminica pe strazi si erau pustii si mi-a parut atat de rau sa le vad asa, incat gandindu-ma la o lume cu nu mai mult de 1 milion de oameni, m-am speriat ca in copilarie cand ma temeam sa nu vina Satan sa imi testeze credinta. O panica deaia care are la baza frustrarea de a nu putea face nimic ca in visele rele cand ti se ia ceva pretios din brate sau cand o umbra rea te pandeste de peste tot si fugi si te ascunzi doar din instinct de supravietuire.
Asa ca prefer sa vad oameni plimbandu-se laolalta sau in paralel cu mine, chiar si asa cu caravana de gesturi si vorbe cu volum tare care ii insoteste. De la 50 de ani in sus este un model care mi-e drag in special. Este vorba de oamenii care nu au schimbat garderoba de la revolutie si care inca mai poarta fasul de contrabanda sau pantolonii modificati in talie din vremea tineretii. Mi-s dragi pentru ca stiu ca nu au bani si umbla cum pot. Pe fetele lor atarna parca o pancarta mare cu "vin imediat" pentru ca par mereu absenti cu gandul la facturi, mancare sau alte daraveri si activitatea lor imprumuta ceva din orarul unui functionar public pentru ca cel mai adesea ei ies in primele 8 ore ale zilei.Ii gasesti negresit in mijloace de transport in comun sau la cozi, pentru ca nu au reusit sa se dezindoctrineze de pe vremea Ciuruitului. Cand au treaba pe la ghisee, au un set special de replici cum ca tara e de rahat, sistemul e de rahat, statul vrea numai sa te fure, Xulescu ii porc si s-a bagat in fata peste rand, mancarea ii scumpa... si dupaceea se trece la pensii si salarii cand acesti 50+ fac corp comun cu pensionarii si dau glas nemultumirilor generale. Dar sa lasam tabara pensionarilor de aceasta data. Vorbesc foarte serios cand zic ca am o afectiune aparte pentru ei. Jur.Imi vine sa ii strang in brate ca pe o jucarie de plus care chitaie daca o apesi pe burta. Mi se par autentici si neparsivi atunci cand se manifesta,au candoarea omului bun care sta la margine de drum langa pomul copt. Daca as fi trait cu 30 de ani mai devreme acum probabil ca as fi avut si eu un loc printre ei fiindca nu sunt suta la suta sigura ca as fi avut taria de a duce un destin de reusita. Ma gandesc ce drama personala are fiecare, cum de arata ca si cand nu s-ar fi ratat desi problemele lor nu au depasit nicioadata gasirea de solutii pentru nevoi primare. Parca nici acum nu i-a atins briza occidentului, sunt mai balcanici ca niciodata, unii chiar purtand caciuli rusesti de cum se aduceau pe vremuri de vanzare. Si... intre noi fie vorba, imi place mirosul lor sarat; nu a transpiratie, nu a spray ieftin. Miros a mancare si putin a detergent, fara sa faca tam tam nici din igiena si nici din paprika si mirodenii pretentioase. Ei sunt cei carora li se pare normal sa puna lingura de tocana ramasa pe o farfurioara de cafea ca sa o consume cu pita cand mai dau o tura prin bucatarie. A! asta corelat cu faptul ca ei sunt maestrii tocanitei, in principal a celei de cartofi cu carnati care prin ingredientele pe care le contine impaca si capra si varza. Iar cu pita... ce sa mai vorbesc?! te da pe spate pur si simplu!
Intra intr-un bloc turn, acolo ii gasesti. Cand intri in apartament poti sa le recunosti salasele dupa leutii de cauciuc care ornamenteaza inca de la intrare. Iar jos, da , chiar acolo cum te uiti langa papuci, vezi o lingura de pantofi, asa cum putini mai au in ziua de azi.
Mai si cand ma gandesc ca vroiam sa scriu despre cum imi era mie frica sa nu vina noaptea diavolul la mine si sa ma ispiteasca! M-a luat valul.
Am mers duminica pe strazi si erau pustii si mi-a parut atat de rau sa le vad asa, incat gandindu-ma la o lume cu nu mai mult de 1 milion de oameni, m-am speriat ca in copilarie cand ma temeam sa nu vina Satan sa imi testeze credinta. O panica deaia care are la baza frustrarea de a nu putea face nimic ca in visele rele cand ti se ia ceva pretios din brate sau cand o umbra rea te pandeste de peste tot si fugi si te ascunzi doar din instinct de supravietuire.
Asa ca prefer sa vad oameni plimbandu-se laolalta sau in paralel cu mine, chiar si asa cu caravana de gesturi si vorbe cu volum tare care ii insoteste. De la 50 de ani in sus este un model care mi-e drag in special. Este vorba de oamenii care nu au schimbat garderoba de la revolutie si care inca mai poarta fasul de contrabanda sau pantolonii modificati in talie din vremea tineretii. Mi-s dragi pentru ca stiu ca nu au bani si umbla cum pot. Pe fetele lor atarna parca o pancarta mare cu "vin imediat" pentru ca par mereu absenti cu gandul la facturi, mancare sau alte daraveri si activitatea lor imprumuta ceva din orarul unui functionar public pentru ca cel mai adesea ei ies in primele 8 ore ale zilei.Ii gasesti negresit in mijloace de transport in comun sau la cozi, pentru ca nu au reusit sa se dezindoctrineze de pe vremea Ciuruitului. Cand au treaba pe la ghisee, au un set special de replici cum ca tara e de rahat, sistemul e de rahat, statul vrea numai sa te fure, Xulescu ii porc si s-a bagat in fata peste rand, mancarea ii scumpa... si dupaceea se trece la pensii si salarii cand acesti 50+ fac corp comun cu pensionarii si dau glas nemultumirilor generale. Dar sa lasam tabara pensionarilor de aceasta data. Vorbesc foarte serios cand zic ca am o afectiune aparte pentru ei. Jur.Imi vine sa ii strang in brate ca pe o jucarie de plus care chitaie daca o apesi pe burta. Mi se par autentici si neparsivi atunci cand se manifesta,au candoarea omului bun care sta la margine de drum langa pomul copt. Daca as fi trait cu 30 de ani mai devreme acum probabil ca as fi avut si eu un loc printre ei fiindca nu sunt suta la suta sigura ca as fi avut taria de a duce un destin de reusita. Ma gandesc ce drama personala are fiecare, cum de arata ca si cand nu s-ar fi ratat desi problemele lor nu au depasit nicioadata gasirea de solutii pentru nevoi primare. Parca nici acum nu i-a atins briza occidentului, sunt mai balcanici ca niciodata, unii chiar purtand caciuli rusesti de cum se aduceau pe vremuri de vanzare. Si... intre noi fie vorba, imi place mirosul lor sarat; nu a transpiratie, nu a spray ieftin. Miros a mancare si putin a detergent, fara sa faca tam tam nici din igiena si nici din paprika si mirodenii pretentioase. Ei sunt cei carora li se pare normal sa puna lingura de tocana ramasa pe o farfurioara de cafea ca sa o consume cu pita cand mai dau o tura prin bucatarie. A! asta corelat cu faptul ca ei sunt maestrii tocanitei, in principal a celei de cartofi cu carnati care prin ingredientele pe care le contine impaca si capra si varza. Iar cu pita... ce sa mai vorbesc?! te da pe spate pur si simplu!
Intra intr-un bloc turn, acolo ii gasesti. Cand intri in apartament poti sa le recunosti salasele dupa leutii de cauciuc care ornamenteaza inca de la intrare. Iar jos, da , chiar acolo cum te uiti langa papuci, vezi o lingura de pantofi, asa cum putini mai au in ziua de azi.
Mai si cand ma gandesc ca vroiam sa scriu despre cum imi era mie frica sa nu vina noaptea diavolul la mine si sa ma ispiteasca! M-a luat valul.
marți, 13 aprilie 2010
13 aprilie. Ultima postare a fost in 5 ale lunii.Mi-am promis ca o sa scriu mai des si uite cat a trecut si am disparut complet din peisaj.Ma simt ca un logodnic mincinos. Cred ca daca as fi fost baiat, as fi fost in stare sa pup la maini si sa ma uit languros in ochii domnisoarele fara numar si apoi sa le abandonez ca si cand nu ar fi existat nici o promisiune. Dar nu are rost sa desfac,aici de fata, papirusul scuzelor si al parerilor de rau; important e sa stiti ca ele exista si ca as fi vrut ca pana acum sa fi scris un "Baltagul 2" sau macar jumatate, ca sa il dovedesc pe Sadoveanu cu alea 16 zile in care a fost in vana narativa.
Ultima data am programat sa mai spun cate ceva din heraldica primelor intalniri. Sa fie, atunci. Titlul - Agatatul
Exista doua feluri de agatat: pseudo-agatatul si agatatul simplu.
Primul caz se refera la situatia in care subiectul activ se baga in seama cu subiectul pasiv numai de dragul de a vedea daca si cat poate. Vrea sa isi confirme niste parametri personali, cauta sa fie agreat dar nu are o curiozitate aparte pentru fiinta abordata. Este in esenta un personaj egoist care trebuie evitat pentru ca nu ofera nimic, din contra isi hraneste, nesatul, zidurile subtiri in care isi pastreaza insecuritatea . Asadar in cazul pseudo-agatatului, mecanismul nu are rolul de a te aduce mai aproape de obiectul atractiei ci are menirea de a calibra magnetismul celui care il actioneaza. Si cu cat sunt mai multi subiecti pasivi racolati pe unitate de timp cu atat creste satisfactia pentru efortul depus. Simplista, primitiva, aceasta forma de socializare poate prin exceptie sa fie edulcorata si adusa la pragul de actiune rationala atunci cand subiectul pasiv, tare in tenis, il scoate din cochilie pe agatator. Motivul ar putea fi chiar mila inspirata de un asa om speriat si lipsit de certitudini. Agtatul poate prin rabdare si intelegere sa il determine pe pradator sa se gandeasca la prioritatile demult uitate, sa il faca sa realizeze ca el exista intr-un anumit context si nu privit individual, deci sarmul sau nu are farmec daca nu este asortat cu decorul optim.
Agatatul simplu e cel in care protagonistii sunt interesati reciproc unul de altul si cauta sa afle mai multe. Poate fi o cafea la care se pun pe tava lucruri interesante, se descopera compatibilitati si astfel intalnirea capata substanta. Sau poate fi un flirt care sa conduca la lucruri lumesti si nimic mai mult. Si vorba aia, si atata ii bine. Oricum, mergand pe varianta asta se risca mai putin sa se piarda timp. In cel mai rau caz, pot iesi cel putin la iveala semne care sa indice cat mai de timpuriu carente ireconciliabile. Prea savant? Imi pare rau, nici digestia nu e simpla si daca vrei sa aflii despre cum se hraneste corpul nu e suficient sa stii pe care parte introduci si pe care scoti.
Disectia se face sub lupa si glumele la un pahar.
Acuma sa va spun la ce ma gandeam azi intr-un moment inghetat, la curs, cand pana si profesorul era plictisit de ce scotea pe gura. Data trecuta s-a purtat razboiul bluzei roz. Pe scurt este vorba despre o remarca care mie mi s-a parut deplasata si care ulterior, vorbind cu autorul, mi-a fost dat sa inteleg ca era
bine intentionata si tare sincera.
La viata mea am gafat si am umplut cateva pahare. Debutul a fost in frageda pruncie cand pur si simplu lucrurile insemnau ceva pentru mine si aveau alt inteles pentru oamenii mari. Spre exemplu, ai mei isi porecleau cunostintele cu titlu de amuzament. La unii era evident ca nu asa ii cheama, cum bunaoara au fost numiti bunicii mei materni: madre si padre dar pana sa descopar telenovelele la 11 ani nu am stiut ca au si traducere. Altii insa aveau denumiri mai elaborate care,unele, au scapat intrebarilor mele curioase si pe care le-a descurcat mintea mea fara supraveghere.
Cei mai celebri sunt Globii, familie care si-a primit blazonul de la doamna- ea, prima, a fost Gloaba. Acuma sincer, care ar fi fost cea mai logica logica?! 1 glob, 2 globi. Prin urmare daca m-as fi dus in vizita la oamenii aia de Craciun, sigur as fi aflat toate camerele pline de globuri, ce sa mai zic de brad care ar fi stat sa cada de atatea bile. Misterul a fost elucidat, odata ce am ajuns la radacina.Eram cu mama prin oras si ne-am intalnit cu Gloaba. Tin minte ca era o zi de vara splendida. Si dand dovada de insusirea invataturilor de acasa,am salutat "Sarumana tanti Gloaba!" asta fiindca stiam ca pentru un om e muzica sa se auda strigat pe nume. Dupaia nu am inteles de ce si mama si femeia s-au crispat si in doi timpi si trei miscari si-au luat la revedere. Abia mai tarziu, dupa ce m-a luat mama deoparte si mi-a explicat defapt cine e sufletul pereche al calului mi-am dat seama unde am dat si unde a crapat. Am bifat, deatunci nu am mai gresit in sensul ala.
Morala este ca orice lucru are valentele lui numeroase. Asa si cu sinceritatea. Nu poti sa te asezi sub egida ei pana la adanci batraneti si sa spui tot ce iti trece prin cap. Vine o vreme cand trebuie sa discerni, sa dai dovada de diplomatie si sa nu te mai bagi cu bocancii in spatiile private ale semenilor nostri. Trebuie sa faci jaloane, sa dai dovada de suplete si elasticitate. Sa ne trezim de maine cu ultimele doua cuvinte pe fundal ca sa putem continua ziua cu piruete gratioase.
Ultima data am programat sa mai spun cate ceva din heraldica primelor intalniri. Sa fie, atunci. Titlul - Agatatul
Exista doua feluri de agatat: pseudo-agatatul si agatatul simplu.
Primul caz se refera la situatia in care subiectul activ se baga in seama cu subiectul pasiv numai de dragul de a vedea daca si cat poate. Vrea sa isi confirme niste parametri personali, cauta sa fie agreat dar nu are o curiozitate aparte pentru fiinta abordata. Este in esenta un personaj egoist care trebuie evitat pentru ca nu ofera nimic, din contra isi hraneste, nesatul, zidurile subtiri in care isi pastreaza insecuritatea . Asadar in cazul pseudo-agatatului, mecanismul nu are rolul de a te aduce mai aproape de obiectul atractiei ci are menirea de a calibra magnetismul celui care il actioneaza. Si cu cat sunt mai multi subiecti pasivi racolati pe unitate de timp cu atat creste satisfactia pentru efortul depus. Simplista, primitiva, aceasta forma de socializare poate prin exceptie sa fie edulcorata si adusa la pragul de actiune rationala atunci cand subiectul pasiv, tare in tenis, il scoate din cochilie pe agatator. Motivul ar putea fi chiar mila inspirata de un asa om speriat si lipsit de certitudini. Agtatul poate prin rabdare si intelegere sa il determine pe pradator sa se gandeasca la prioritatile demult uitate, sa il faca sa realizeze ca el exista intr-un anumit context si nu privit individual, deci sarmul sau nu are farmec daca nu este asortat cu decorul optim.
Agatatul simplu e cel in care protagonistii sunt interesati reciproc unul de altul si cauta sa afle mai multe. Poate fi o cafea la care se pun pe tava lucruri interesante, se descopera compatibilitati si astfel intalnirea capata substanta. Sau poate fi un flirt care sa conduca la lucruri lumesti si nimic mai mult. Si vorba aia, si atata ii bine. Oricum, mergand pe varianta asta se risca mai putin sa se piarda timp. In cel mai rau caz, pot iesi cel putin la iveala semne care sa indice cat mai de timpuriu carente ireconciliabile. Prea savant? Imi pare rau, nici digestia nu e simpla si daca vrei sa aflii despre cum se hraneste corpul nu e suficient sa stii pe care parte introduci si pe care scoti.
Disectia se face sub lupa si glumele la un pahar.
Acuma sa va spun la ce ma gandeam azi intr-un moment inghetat, la curs, cand pana si profesorul era plictisit de ce scotea pe gura. Data trecuta s-a purtat razboiul bluzei roz. Pe scurt este vorba despre o remarca care mie mi s-a parut deplasata si care ulterior, vorbind cu autorul, mi-a fost dat sa inteleg ca era
bine intentionata si tare sincera.
La viata mea am gafat si am umplut cateva pahare. Debutul a fost in frageda pruncie cand pur si simplu lucrurile insemnau ceva pentru mine si aveau alt inteles pentru oamenii mari. Spre exemplu, ai mei isi porecleau cunostintele cu titlu de amuzament. La unii era evident ca nu asa ii cheama, cum bunaoara au fost numiti bunicii mei materni: madre si padre dar pana sa descopar telenovelele la 11 ani nu am stiut ca au si traducere. Altii insa aveau denumiri mai elaborate care,unele, au scapat intrebarilor mele curioase si pe care le-a descurcat mintea mea fara supraveghere.
Cei mai celebri sunt Globii, familie care si-a primit blazonul de la doamna- ea, prima, a fost Gloaba. Acuma sincer, care ar fi fost cea mai logica logica?! 1 glob, 2 globi. Prin urmare daca m-as fi dus in vizita la oamenii aia de Craciun, sigur as fi aflat toate camerele pline de globuri, ce sa mai zic de brad care ar fi stat sa cada de atatea bile. Misterul a fost elucidat, odata ce am ajuns la radacina.Eram cu mama prin oras si ne-am intalnit cu Gloaba. Tin minte ca era o zi de vara splendida. Si dand dovada de insusirea invataturilor de acasa,am salutat "Sarumana tanti Gloaba!" asta fiindca stiam ca pentru un om e muzica sa se auda strigat pe nume. Dupaia nu am inteles de ce si mama si femeia s-au crispat si in doi timpi si trei miscari si-au luat la revedere. Abia mai tarziu, dupa ce m-a luat mama deoparte si mi-a explicat defapt cine e sufletul pereche al calului mi-am dat seama unde am dat si unde a crapat. Am bifat, deatunci nu am mai gresit in sensul ala.
Morala este ca orice lucru are valentele lui numeroase. Asa si cu sinceritatea. Nu poti sa te asezi sub egida ei pana la adanci batraneti si sa spui tot ce iti trece prin cap. Vine o vreme cand trebuie sa discerni, sa dai dovada de diplomatie si sa nu te mai bagi cu bocancii in spatiile private ale semenilor nostri. Trebuie sa faci jaloane, sa dai dovada de suplete si elasticitate. Sa ne trezim de maine cu ultimele doua cuvinte pe fundal ca sa putem continua ziua cu piruete gratioase.
luni, 5 aprilie 2010
reintoarsa in tzarina :)
Absenta mea destul de lunga este graitoare: I've been doing some living dupa cum sfatuieste si o prietena pe care trebuie sa o citez integral fiindca altfel nu are farmec 'Let's do some living before we die' ( da, stiu, probabil dictonul asta l-a lansat vreun nume celebru dar eu laud gura de la care l-am auzit). Am avut cateva saptamani, cam 3, in care m-am apucat sa alerg, sa mananc dupa regimul disociat a lui Michel Montigniac, sa mai rasfoiesc una sau doua reviste/ ziare/ carti/ pagini de web si nu in ultimul rand sa ma interesez de prieteni mai vechi care au devenit mai interesenati pe zi ce trece. Dar cum de la bun inceput mi-am propus sa nu fac din acest blog niste pagini de jurnal, o sa-mi rezerv mie desertul de a-mi reaminti proaspetele evenimente si voi da curs unui topic opinent.
O sa fie un post in rama, de data asta e nevoie si de butaforie ca sa fiti cu mine de-a lungul a ceea ce spun. Tocmai am venit dintr-o pauza de 30 de minute in care m-am uitat la ce a mai ramas din filmul ' About a boy'. Film in care Hugh Grant traieste visul majoritatii muritorilor de a nu face nimic si de a trai bine din drepturile de autor ale tatalui sau care scrisese o melodie de Craciun. Departe de a prefigura imaginea unui barbat, trantoru asta ajunge sa se imprieteneasca cu un copil care are un psihic de comandant de osti- maicasa, depresiva, incearca sa se sinucida si el are grija de ea in timp ce la scoala e mereu hartuit de ceilalti copii. Sa fi avut baiatu carisma, sa fi fost muzica din generic mergatoare la suflet, nu stiu. Dar cert este ca am intrat intr-o senzatie de ' ce misto e viata cand chiar spui lucrurilor pe nume si te iei de guler cu ce iti iese in fata, fara sa te codesti cautand alternative'. Care lucruri? orice fel. Adevaruri de ieri, de maine, mai ales lucruri care se intampla si sunt extraordinare pentru ca tulbura rutina. Spre exemplu o mama care se recasatoreste dupa 20 de ani de la divort cu un coleg de serviciu, si el divortat, amandoi cu copii studenti, intr-un oras declarat zona defavorizata, Credeti-ma, ala aplomb. Stie toata lumea si toti vor sa se poarte normal dar nimeni nu stie cum. Populatia e in stare de soc, pe cuvant de cercetas!
E... este ceva ce ma bazaie de ceva vreme: daca ma apuc sa scriu pe blog despre oameni care il si citesc? Sa imi permit sa fiu atat de franca sau asta ar insemna sa nu imi respect si sa imi jignesc cititorii? Sincera sa fiu, daca as face vorbire despre astfel de oameni as avea la baza exact aceeasi rezolutie ca si in celelalte dati cand am vrut sa demasc anumite uzante care personal, mi se pare ca trec drept normale desi intind la maxim coarda bunului simt. Principala mea grija este insa ca lumea nu accepta critica si reactia este una de pisica calcata pe coada: scuipa si zgarie. Ei bine, mi-am calculat riscurile, imi asum repercusiunile; gandesc ca orice fapta trebuie facuta constient si asumata fiindca genereaza consecinte. Faptul ca eu comentez astfel de acte care mi-au fost adresate este dreptul meu si nu o meschinarie a unui om care ' nu stie de gluma' sau 'cleveteste tot timpul'. La urma urmei o fac pentru ca ma amuza asemenea rationamentului din povestea cu drobul de sare si nu pentru ca vreau sa arat cu degetul de la catedra. Asadar, pornesc:
Eu, subsemnata, descoperind recent fascinatia pozelor, am gasit de cuviinta sa postez astfel de documente si in spatii publice de internet, cel mai banal exemplu fiind avatarul de pe messenger. Bun si aprobat. Mai departe cine si-ar fi pus problema ca la o simpla aparitie in care zambesc doar si nu fac nici un alt gest, bluza mea ar starni obiectii. E o bluza roz. Da, si? Nu am depasit stadiul ala in care condamnam culorile si avem impresia ca declara o intraga paradigma?! Adica voi ce intelegeti din ' wow, ce bluza ciudata'? si intrebarea se refera la o textila nevinovata, fara scris pe ea, rozalie, deloc ostentativa. Mi se pare ca aici din nou, s-a dat foc la oaia cu fata de om pe care am mai amintit-o si alta data. Fara discriminari! In plus, colega, nu e frumos sa faci remarci de genu asta. Daca tu preferi negrul, eu iti respect alegerea si nu fac nici o incursiune in gusturile tale pentru ca -e bine stiut -ca in ele si in palma omului nu te poti usura fara aprobarea lui.
Mai departe, precum Arpad - Biciul lui Dumnezeu, ma abat asupra persoanelor de sex masculin care in ultima vreme nu mai fac lucruri de calitate. Hai sa invoc duhul blandetii si sa vorbesc in general despre ce inseamna a curta o fata.
In primul rand sunt de acord ca lucrurile nu trebuie grabite. Daca recent ai cunoscut pe cineva nu poti pretinde ca intr-o saptamana sa il si ai la picioare, tocmai de aceea, mingea trebuie sa treaca de cateva ori fileul si intr-o parte si intr-alta si doar dupa cateva seturi se poate stabili un scor. Deci daca dupa prima intalnire fetei nu ii freamata buzele si nu roseste la cea mai mica atingere a ta, nu dispera! te incadrezi in grafic, trebuie doar sa o mai chemi de 2, 3 ori undeva.
Totusi, nu lasa sa treaca prea mult timp. Da, facultatea ta e importanta, e de apreciat ca iti vezi de treaba, dar pana la urma nu primesti nimic daca stai la margine de drum ca omu' bun si pomu copt si astepti ca ea sa vina sa te ceara. Asadar, ori te bucuri in simplitatea ta sa te intalnesti cu o fata fara sa ai si alte pretentii, insa esti atent la gesturi pentru ca prea mult entuziasm nici porcii nu mananca, ori iti face placere sa te intalnesti cu obiectul febletii tale si demonstrezi acest lucru pentru ca esti barbat si pui lucrurile la punct. Orce caz, tipii care asteapta sa faca fetele primul pas is lucru slab. Inchei aceste indicatii aici, in functie de feed-back imi voi da seama de turnura pe care trebuie sa o ia acest subiect care merita singur, un post al sau.
De data asta, revin mai cu spor si mai curand.
O sa fie un post in rama, de data asta e nevoie si de butaforie ca sa fiti cu mine de-a lungul a ceea ce spun. Tocmai am venit dintr-o pauza de 30 de minute in care m-am uitat la ce a mai ramas din filmul ' About a boy'. Film in care Hugh Grant traieste visul majoritatii muritorilor de a nu face nimic si de a trai bine din drepturile de autor ale tatalui sau care scrisese o melodie de Craciun. Departe de a prefigura imaginea unui barbat, trantoru asta ajunge sa se imprieteneasca cu un copil care are un psihic de comandant de osti- maicasa, depresiva, incearca sa se sinucida si el are grija de ea in timp ce la scoala e mereu hartuit de ceilalti copii. Sa fi avut baiatu carisma, sa fi fost muzica din generic mergatoare la suflet, nu stiu. Dar cert este ca am intrat intr-o senzatie de ' ce misto e viata cand chiar spui lucrurilor pe nume si te iei de guler cu ce iti iese in fata, fara sa te codesti cautand alternative'. Care lucruri? orice fel. Adevaruri de ieri, de maine, mai ales lucruri care se intampla si sunt extraordinare pentru ca tulbura rutina. Spre exemplu o mama care se recasatoreste dupa 20 de ani de la divort cu un coleg de serviciu, si el divortat, amandoi cu copii studenti, intr-un oras declarat zona defavorizata, Credeti-ma, ala aplomb. Stie toata lumea si toti vor sa se poarte normal dar nimeni nu stie cum. Populatia e in stare de soc, pe cuvant de cercetas!
E... este ceva ce ma bazaie de ceva vreme: daca ma apuc sa scriu pe blog despre oameni care il si citesc? Sa imi permit sa fiu atat de franca sau asta ar insemna sa nu imi respect si sa imi jignesc cititorii? Sincera sa fiu, daca as face vorbire despre astfel de oameni as avea la baza exact aceeasi rezolutie ca si in celelalte dati cand am vrut sa demasc anumite uzante care personal, mi se pare ca trec drept normale desi intind la maxim coarda bunului simt. Principala mea grija este insa ca lumea nu accepta critica si reactia este una de pisica calcata pe coada: scuipa si zgarie. Ei bine, mi-am calculat riscurile, imi asum repercusiunile; gandesc ca orice fapta trebuie facuta constient si asumata fiindca genereaza consecinte. Faptul ca eu comentez astfel de acte care mi-au fost adresate este dreptul meu si nu o meschinarie a unui om care ' nu stie de gluma' sau 'cleveteste tot timpul'. La urma urmei o fac pentru ca ma amuza asemenea rationamentului din povestea cu drobul de sare si nu pentru ca vreau sa arat cu degetul de la catedra. Asadar, pornesc:
Eu, subsemnata, descoperind recent fascinatia pozelor, am gasit de cuviinta sa postez astfel de documente si in spatii publice de internet, cel mai banal exemplu fiind avatarul de pe messenger. Bun si aprobat. Mai departe cine si-ar fi pus problema ca la o simpla aparitie in care zambesc doar si nu fac nici un alt gest, bluza mea ar starni obiectii. E o bluza roz. Da, si? Nu am depasit stadiul ala in care condamnam culorile si avem impresia ca declara o intraga paradigma?! Adica voi ce intelegeti din ' wow, ce bluza ciudata'? si intrebarea se refera la o textila nevinovata, fara scris pe ea, rozalie, deloc ostentativa. Mi se pare ca aici din nou, s-a dat foc la oaia cu fata de om pe care am mai amintit-o si alta data. Fara discriminari! In plus, colega, nu e frumos sa faci remarci de genu asta. Daca tu preferi negrul, eu iti respect alegerea si nu fac nici o incursiune in gusturile tale pentru ca -e bine stiut -ca in ele si in palma omului nu te poti usura fara aprobarea lui.
Mai departe, precum Arpad - Biciul lui Dumnezeu, ma abat asupra persoanelor de sex masculin care in ultima vreme nu mai fac lucruri de calitate. Hai sa invoc duhul blandetii si sa vorbesc in general despre ce inseamna a curta o fata.
In primul rand sunt de acord ca lucrurile nu trebuie grabite. Daca recent ai cunoscut pe cineva nu poti pretinde ca intr-o saptamana sa il si ai la picioare, tocmai de aceea, mingea trebuie sa treaca de cateva ori fileul si intr-o parte si intr-alta si doar dupa cateva seturi se poate stabili un scor. Deci daca dupa prima intalnire fetei nu ii freamata buzele si nu roseste la cea mai mica atingere a ta, nu dispera! te incadrezi in grafic, trebuie doar sa o mai chemi de 2, 3 ori undeva.
Totusi, nu lasa sa treaca prea mult timp. Da, facultatea ta e importanta, e de apreciat ca iti vezi de treaba, dar pana la urma nu primesti nimic daca stai la margine de drum ca omu' bun si pomu copt si astepti ca ea sa vina sa te ceara. Asadar, ori te bucuri in simplitatea ta sa te intalnesti cu o fata fara sa ai si alte pretentii, insa esti atent la gesturi pentru ca prea mult entuziasm nici porcii nu mananca, ori iti face placere sa te intalnesti cu obiectul febletii tale si demonstrezi acest lucru pentru ca esti barbat si pui lucrurile la punct. Orce caz, tipii care asteapta sa faca fetele primul pas is lucru slab. Inchei aceste indicatii aici, in functie de feed-back imi voi da seama de turnura pe care trebuie sa o ia acest subiect care merita singur, un post al sau.
De data asta, revin mai cu spor si mai curand.
miercuri, 17 martie 2010
despre ce e omenesc
Toti ne nastem cu un ritm si intr-un ritm. De la intrarea in lume incepe sa ne urmareasca cadenta unor batai de timpi care ne regleaza activitatea. Dimineata te poti trezi si sa incepi sa mergi repede de cum te dai jos din pat, sa prinzi viteza si pana seara cand te intinzi din nou sa fi ajuns mai departe decat orizontul prefigurat la inceputul zilei. Sau poti sa deschizi ochii si sa ramai aplecat asupra starii aleia de bine, sa intarzii sa te destepti de-a binelea si sa continui sa iti petreci timpul mai mult in contemplatie decat realizand efectiv ceva.
Intelegi? Vorbesc de pulsul care accelereaza nu atunci cand urci scarile sau bei cafea in exces ci de palpitatile fine aproape de piele si intre ganduri si a caror numar variaza in functie de intensitatea cu care iti traiesti bucuriile, te recuperezi dupa esecuri si traiesti; Stii la ce ma refer? La nevoia de a schimba tot mereu ceva, la nebunia care te apuca daca vezi ca stagnezi ca au trecut trei zile si esti tot la aceeasi fila din carte, la progres. In functie de aviditatea astea de a te infrupta cat mai mult din snopul de zile se traseaza, autoritar, etajele pe care stam. E o selectie atat de dura incat nici nu indraznim sa o mentionam, sa o impingem cu piciorul si sa vedem daca miroase a discriminare. Se explica prea simplu, transeaza prea tare o realitate incat sa ne permitem sa cracnim in fata acestei rigori. Tacem pentru ca nu ne putem revolta impotriva motorului de cautare cu care am fost inzestrati. Si totusi, uite asta e unul dintre atributele cu care trebuie sa traim si cu care trebuie sa cooperam de la inceput pana la sfarsit. Avem nevoie sa ne invatam natura, sa calculam raza cercului parcurs din nou si din nou.
Dar nu vreau sa ingros mai tare tema repercursiunilor flerului de a trai; ma abat de la fir tocmai acum cand eram amandoi pe aceeasi lungime de unda.
Hai sa spunem ca aptitudinea asta de cat de dinamic esti, de competitiv, de dornic sa te modifici intr-o forma mai elaborata este puterea de reactie la ce se intampla in jur. Poti sa cauti si sa gasesti o solutie pe loc sau poti sa uiti in papucii statului de tine si sa astepti sa treaca lucrurile de la sine. Intr-adevar, desi controlabile intr-o anumita masura, aceste reactii isi au sorgintea pana la urma in temperament. Or nu e cazul sa ma apuc sa fac o demonstratie de care nici nu ma simt in stare, cum ca te poti debarasa total si ireversibil de atasamentele tale intrinseci. Esti mai pasnic, mai nervos, ei asta e!, toti suntem copiii cuiva, insa nu se aplica scuze atunci cand nu incerci sa temperezi excesele. Prin urmare, la un stimul extern te comporti in primul rand conform inclinatiei naturale si mai apoi iti aduci aportul de ratiune si dai un raspuns pe baza logicii. Iar asta e variabil corect, in functie de etajul pe care esti cazat in societate. Spre exemplu la parter poti sa raspunzi cu un pumn unei palme si restul te vor aclama pentru forta de care esti in stare sau la aceeasi reactie, cu doua nivele mai sus, poti primi un tricou promotional cu "persoana din Neanderthal". Problema este ca nu se prea sare gardul: fie pentru ca atata permite potentialul, fie pentru ca cu cat se urca mai sus, cu atat se ermetizeaza mai tare clasele si atunci cand se schimba taberele inseamna ca omul a nimerit din greseala in sanul celor cu care nu e de-o seama.
Doua persoane apartinand autentic la doua categorii diferite sunt separate de un fel de fileu. Intre ele va exista intotdeauna un dialog in care mingea se paseaza de la unul la altul. E pe seturi. Nu va dura la nesfarsit, insotirile perpetue nu sunt decat cele facute impreuna si nu in opozitie. Doi astfel de oameni pot cel mult sa isi dea mana amical la final. Lacrima asta trebuie inghitita, cu nostalgia asta nu ai ce face, nu o poti ascunde sub covor, o agheti in cui si te deprinzi cu ea. Gandeste-te ca intre ei nu pot exista decat sentimente terne, respect, eventual o simpatie dar fara sa fie in stare sa se curteze cu emotii tari- nu poti iubi pe cineva de la care nu ai ce invata atat de mult incat sa te califice pentru un om mai bun. Mai trist, e ca de cele mai multe ori categoriile astea se ignora in asa hal incat nu isi pot inchipui ca ele exista in paralel si nu izolat si isi creeaza un sistem solar imaginar in care ei sunt cei care au dreptate iar pe langa exista doar material de duzina care contrasteaza.
De ce am ajuns la aceasta discutie? Pentru ca am auzit in ultimul timp cateva discursuri legate de oameni puternici care m-au balonat prin certitudinea si aroganta lor. Nu noi stabilim asta, nu avem cum sa ne privim din exterior in felul asta nici daca am fi depasit anumite obstacole cu brio. Am incercat marea cu degetul sau am trecut Sahara, asta e o diferenta de peisaj ilustrata de la unul la altul si singurul scor pe care ni-l putem vedea e cel interior, cel pe care il obtii in urma bataliei pe care ai dat-o cu tine ca sa ajungi acolo. Asa ca ce poti face? Poti sa te lasi surprins de ceea ce te intampina, sa astepti sa vezi surprinzatorul in ceva nou si atunci chiar daca nu urci scara lui Iacob, cel putin te vezi in sir, vezi cateva randuri mai in fata. Nu incerca sa sari randul, nu tanji sa ajungi tot in fruntea celor care iti sunt acum in spate fiindca urcarea ta nu are nimic de-a face cu incercarile lor.
Intelegi? Vorbesc de pulsul care accelereaza nu atunci cand urci scarile sau bei cafea in exces ci de palpitatile fine aproape de piele si intre ganduri si a caror numar variaza in functie de intensitatea cu care iti traiesti bucuriile, te recuperezi dupa esecuri si traiesti; Stii la ce ma refer? La nevoia de a schimba tot mereu ceva, la nebunia care te apuca daca vezi ca stagnezi ca au trecut trei zile si esti tot la aceeasi fila din carte, la progres. In functie de aviditatea astea de a te infrupta cat mai mult din snopul de zile se traseaza, autoritar, etajele pe care stam. E o selectie atat de dura incat nici nu indraznim sa o mentionam, sa o impingem cu piciorul si sa vedem daca miroase a discriminare. Se explica prea simplu, transeaza prea tare o realitate incat sa ne permitem sa cracnim in fata acestei rigori. Tacem pentru ca nu ne putem revolta impotriva motorului de cautare cu care am fost inzestrati. Si totusi, uite asta e unul dintre atributele cu care trebuie sa traim si cu care trebuie sa cooperam de la inceput pana la sfarsit. Avem nevoie sa ne invatam natura, sa calculam raza cercului parcurs din nou si din nou.
Dar nu vreau sa ingros mai tare tema repercursiunilor flerului de a trai; ma abat de la fir tocmai acum cand eram amandoi pe aceeasi lungime de unda.
Hai sa spunem ca aptitudinea asta de cat de dinamic esti, de competitiv, de dornic sa te modifici intr-o forma mai elaborata este puterea de reactie la ce se intampla in jur. Poti sa cauti si sa gasesti o solutie pe loc sau poti sa uiti in papucii statului de tine si sa astepti sa treaca lucrurile de la sine. Intr-adevar, desi controlabile intr-o anumita masura, aceste reactii isi au sorgintea pana la urma in temperament. Or nu e cazul sa ma apuc sa fac o demonstratie de care nici nu ma simt in stare, cum ca te poti debarasa total si ireversibil de atasamentele tale intrinseci. Esti mai pasnic, mai nervos, ei asta e!, toti suntem copiii cuiva, insa nu se aplica scuze atunci cand nu incerci sa temperezi excesele. Prin urmare, la un stimul extern te comporti in primul rand conform inclinatiei naturale si mai apoi iti aduci aportul de ratiune si dai un raspuns pe baza logicii. Iar asta e variabil corect, in functie de etajul pe care esti cazat in societate. Spre exemplu la parter poti sa raspunzi cu un pumn unei palme si restul te vor aclama pentru forta de care esti in stare sau la aceeasi reactie, cu doua nivele mai sus, poti primi un tricou promotional cu "persoana din Neanderthal". Problema este ca nu se prea sare gardul: fie pentru ca atata permite potentialul, fie pentru ca cu cat se urca mai sus, cu atat se ermetizeaza mai tare clasele si atunci cand se schimba taberele inseamna ca omul a nimerit din greseala in sanul celor cu care nu e de-o seama.
Doua persoane apartinand autentic la doua categorii diferite sunt separate de un fel de fileu. Intre ele va exista intotdeauna un dialog in care mingea se paseaza de la unul la altul. E pe seturi. Nu va dura la nesfarsit, insotirile perpetue nu sunt decat cele facute impreuna si nu in opozitie. Doi astfel de oameni pot cel mult sa isi dea mana amical la final. Lacrima asta trebuie inghitita, cu nostalgia asta nu ai ce face, nu o poti ascunde sub covor, o agheti in cui si te deprinzi cu ea. Gandeste-te ca intre ei nu pot exista decat sentimente terne, respect, eventual o simpatie dar fara sa fie in stare sa se curteze cu emotii tari- nu poti iubi pe cineva de la care nu ai ce invata atat de mult incat sa te califice pentru un om mai bun. Mai trist, e ca de cele mai multe ori categoriile astea se ignora in asa hal incat nu isi pot inchipui ca ele exista in paralel si nu izolat si isi creeaza un sistem solar imaginar in care ei sunt cei care au dreptate iar pe langa exista doar material de duzina care contrasteaza.
De ce am ajuns la aceasta discutie? Pentru ca am auzit in ultimul timp cateva discursuri legate de oameni puternici care m-au balonat prin certitudinea si aroganta lor. Nu noi stabilim asta, nu avem cum sa ne privim din exterior in felul asta nici daca am fi depasit anumite obstacole cu brio. Am incercat marea cu degetul sau am trecut Sahara, asta e o diferenta de peisaj ilustrata de la unul la altul si singurul scor pe care ni-l putem vedea e cel interior, cel pe care il obtii in urma bataliei pe care ai dat-o cu tine ca sa ajungi acolo. Asa ca ce poti face? Poti sa te lasi surprins de ceea ce te intampina, sa astepti sa vezi surprinzatorul in ceva nou si atunci chiar daca nu urci scara lui Iacob, cel putin te vezi in sir, vezi cateva randuri mai in fata. Nu incerca sa sari randul, nu tanji sa ajungi tot in fruntea celor care iti sunt acum in spate fiindca urcarea ta nu are nimic de-a face cu incercarile lor.
marți, 16 martie 2010
Niciodata nu mi-am dorit sa vina vara ca in anul asta. Nu stiu exact daca mi-e dor de anotimpul estival sau doar incerc sa scap de frigul care intarzie sa dispara si care daca nu va inceta degraba, va avea acelasi efect ca si ceata londoneza asupra locuitorilor venerabilei Insule. Inca o luna cel mult si prezic ca romanii vor bea ceai nu numai la ora 5 ci ori de cate ori vor face o pauza, adica din 5 in 5 minute.
Asadar vreau sa vina luna martie asa cum mi-o amintesc eu din copilarie: cu copaci infloriti, miros de iarba cruda si muguri, cu soare tanar si toata efervescenta aia prin care natura renaste si anunta un nou ciclu al vietii. Da, acum ca efectiv ma uit in lada de dorinte, imi dau seama ca imi lipseste libertatea aia survenita dupa ce iti arunci bagajele si renunti la tot calabalacul hotarandu-te sa "travel light"- cum zic americanii. Nu iti mai tii mainile in buzunar si te strangi in haina ca sa nu te razbeasca gerul, nu te mai uiti in jos si grabesti pasul, nu mai suferi de moleseala cand e innorat afara, ci din contra, iei drumul mai lung spre casa sa te bucuri de vreme, vrei sa simti vantul cum adie la asfintit si chemi in gand cunoscutii sa ii intalnesti ca din intamplare. E sentimentul ala ca orice se poate intampla, ca ai chef de viata si de lume si ca astrele iti sunt favorabile. Chiar daca ajungi acasa si telefonul nu suna, nu-i nimic, poti iesi sa iti faci tu norocul, sa iti amintesti tu de prieteni vechi si, altfel de cum erai in iarna, iata ca esti avangardist si te iei de ghinion cu aplomb.
Totul depinde de ce vara iti pica cu tronc. Eu, spre exemplu, m-am indragostit de vara trecuta asa cum te atasezi de casa, de copilarie si de cele mai vechi amintiri pe care le ai, adica de cele care scot la iveala natura ta buna.
Am inceput sa am inainte de sesiune o perioada de acalmie neobisnuita pentru felul meu de a fi. Desi prefer sa cred ca nu am reactii violente, ele exista intotdeauna ca niste inregistrari prompte ale acului poligraf pe hartie cand detectez vibratii in spatiul meu si merg sa le verific pasaportul cu care intra pe teritoriu. Spre deosebire de sistemul asta defensiv functional pana in maduva oaselor, am inceput dintr-o data sa ma fluidizez, sa am starea aia de bucurie pe care o traiesc marii filantropi: toti cunoscutii mi-au devenit simpatici, nu mai reuseam sa pastrez nici o antipatie, nici o animozitate. Relaxarea era fundalul zilei si timpul incepuse dupa o lunga perioada, sa se comporte din nou normal, sa treaca mai incet. A fost o sesiune buna. Nu am disperat, m-am incadrat in grafic si nu a trebuit sa alerg ultime sute de metrii si mai ales, am avut timp si pentru mine. M-am plimbat in fiecare seara prin parc, am citit zilnic si cateva pagini de beletristica, am fost la cateva concerte de muzica. Nu am omis nimic din ceea ce aveam nevoie;de cand ma trezeam dimineata, caldura incepea sa creasca in mine o drojdie care pana atunci nu fusese amestecata in aluat. Fiecare avem la un moment dat nevoie de noi insine. Vrem sa fim singuri si in acelasi timp in mijlocul lor. Vrem sa mergem pe strada si sa observam fara a fi observati, pentru a putea veghea cateva secunde asupra expresiei celor care ne depasesc in trecere. Cred ca asta inseamna sa te opresti si sa asculti. In fiecare vara, cand programul scapa de sub control si ne iesim din piele din cauza euforiei, mana a ceea ce ne indruma se coboara asupa unora, ii prinde de ceafa si le indreapta capul sa priveasca atent intr-o anumita directie. Si daca ne comportam ca niste elevi bravi, poate mai avem sansa sa castigam la loteria asta a verii si sa mai stam nopti intinsi pe spate fata in fata cu stelele, neclintiti si nestiind de frigul din iarna.
Asadar vreau sa vina luna martie asa cum mi-o amintesc eu din copilarie: cu copaci infloriti, miros de iarba cruda si muguri, cu soare tanar si toata efervescenta aia prin care natura renaste si anunta un nou ciclu al vietii. Da, acum ca efectiv ma uit in lada de dorinte, imi dau seama ca imi lipseste libertatea aia survenita dupa ce iti arunci bagajele si renunti la tot calabalacul hotarandu-te sa "travel light"- cum zic americanii. Nu iti mai tii mainile in buzunar si te strangi in haina ca sa nu te razbeasca gerul, nu te mai uiti in jos si grabesti pasul, nu mai suferi de moleseala cand e innorat afara, ci din contra, iei drumul mai lung spre casa sa te bucuri de vreme, vrei sa simti vantul cum adie la asfintit si chemi in gand cunoscutii sa ii intalnesti ca din intamplare. E sentimentul ala ca orice se poate intampla, ca ai chef de viata si de lume si ca astrele iti sunt favorabile. Chiar daca ajungi acasa si telefonul nu suna, nu-i nimic, poti iesi sa iti faci tu norocul, sa iti amintesti tu de prieteni vechi si, altfel de cum erai in iarna, iata ca esti avangardist si te iei de ghinion cu aplomb.
Totul depinde de ce vara iti pica cu tronc. Eu, spre exemplu, m-am indragostit de vara trecuta asa cum te atasezi de casa, de copilarie si de cele mai vechi amintiri pe care le ai, adica de cele care scot la iveala natura ta buna.
Am inceput sa am inainte de sesiune o perioada de acalmie neobisnuita pentru felul meu de a fi. Desi prefer sa cred ca nu am reactii violente, ele exista intotdeauna ca niste inregistrari prompte ale acului poligraf pe hartie cand detectez vibratii in spatiul meu si merg sa le verific pasaportul cu care intra pe teritoriu. Spre deosebire de sistemul asta defensiv functional pana in maduva oaselor, am inceput dintr-o data sa ma fluidizez, sa am starea aia de bucurie pe care o traiesc marii filantropi: toti cunoscutii mi-au devenit simpatici, nu mai reuseam sa pastrez nici o antipatie, nici o animozitate. Relaxarea era fundalul zilei si timpul incepuse dupa o lunga perioada, sa se comporte din nou normal, sa treaca mai incet. A fost o sesiune buna. Nu am disperat, m-am incadrat in grafic si nu a trebuit sa alerg ultime sute de metrii si mai ales, am avut timp si pentru mine. M-am plimbat in fiecare seara prin parc, am citit zilnic si cateva pagini de beletristica, am fost la cateva concerte de muzica. Nu am omis nimic din ceea ce aveam nevoie;de cand ma trezeam dimineata, caldura incepea sa creasca in mine o drojdie care pana atunci nu fusese amestecata in aluat. Fiecare avem la un moment dat nevoie de noi insine. Vrem sa fim singuri si in acelasi timp in mijlocul lor. Vrem sa mergem pe strada si sa observam fara a fi observati, pentru a putea veghea cateva secunde asupra expresiei celor care ne depasesc in trecere. Cred ca asta inseamna sa te opresti si sa asculti. In fiecare vara, cand programul scapa de sub control si ne iesim din piele din cauza euforiei, mana a ceea ce ne indruma se coboara asupa unora, ii prinde de ceafa si le indreapta capul sa priveasca atent intr-o anumita directie. Si daca ne comportam ca niste elevi bravi, poate mai avem sansa sa castigam la loteria asta a verii si sa mai stam nopti intinsi pe spate fata in fata cu stelele, neclintiti si nestiind de frigul din iarna.
marți, 9 martie 2010
vecina mea prajeste
Dedesubt de mine sta un el si o ea destul de ciudatei, cam pe la 50 de ani care au ca si ocupatie principala terorizarea noastra, a celorlati locatari dintr-un bloc de 6 apartamente. Dar aparte de spionajul, zazania si ameninatarile cu politia pe care le profereaza, eu ma necajesc cel mai tare de activitatea predilecta a doamnei care prajeste cu frenezia unui maniac. Dimineata la 8 deschid geamul sa aerisesc; mi-e imposibil pentru ca ea deja prajeste. Seara, as vrea sa repet figura dar, de domeniul evidentei, de la apartamentul de jos se degaja deja mirosuri uleioase. Sambata vreau sa usuc hainele pe balcon, insa Lenorul nu face fata cantitatilor de snitele pe care femeia le face, probabil ca sa onoreze un contrac de aprovizionare cu armata.
Adevarul e ca terapia asta morbida ne-a cam afectat pe vecini si am vazut cum in decursul ultimelor luni cam toti am scazut in greutate si am capatat o paloare verde la fata intrucat mancam numai legume fierte si inhalam ulei ars ca la gazare. Stiu ca odata m-am dus pana la ea ca sa-mi platesc taxele comune -pe vrema cand era administratoare si in timp ce ii dadeam citirea la apa primeste un telefon. Din raspuns am dedus ca domnul C. o intrebase ce mai face la care ea, cu o franchete debordanta, i-a raspuns: "Da, uitati domnu C., manc un carnat." Am ramas paf! Nu stiu de ce, poate deprinsa si cu conotatiile alimentului din mediul universitar, aveam impresia ca asist la o dicutie de chat-line pe care o ascult la gaura cheii. Am lasat lucrurile sa treaca, m-am facut ca ploua dupa modelul occidentalo-roman, mi-am platit intr-un tarziu darile si m-am dus in suparare! acasa.
Deci pana la urma am tras concluzia ca pentru ea, prajitul e un modus vivendi. Cu asta se ocupa, asta face cand e trista ca sa se bine-dispuna, sau cand e vesela ca sa isi mentina starea de bucurie. Iar eu nu ma pot pune in calea fericirii unui om; nu m-ar lasa inima. Cu toate ca geamul de la baie poate fi deschis numai in sarbatori si zilele nelucratoare (devine o adevarata sarbatoare ) ca sa nu ai imprsia ca sub chiuveta ti se ascunde o ompleta, cu toate ca am ajuns sa dezvolt o schema saptamanala de a spala haine ca sa nu fie prea multe si sa le pot usca in casa, cu toate ca imi folosesc terasa numai dupa ce se culca toata lumea din bloc, viata are farmecul ei. Nu pot lasa un odor sa tulbure intr-atat celelalte mici placeri zilnice chiar daca imi face stomacul sensibil de parca as calatori zilnic cu vaporu pe furtuna. Probabil ca daca chiar nu o sa ma invechesc in raul acesta, o sa tratez cu cineva care sta pe langa fabrica de bere si o sa rog persoana sa facem schimb de locuinte cate o saptamana, macar sa mai variez mirosurile pestilentiale.Astfel, daca nu o sa mearga treaba cu faculta o sa pot alege o meserie dinasta banoasa in care se plateste mai mult spor de miros decat salar. And I'll live happily ever after !
Adevarul e ca terapia asta morbida ne-a cam afectat pe vecini si am vazut cum in decursul ultimelor luni cam toti am scazut in greutate si am capatat o paloare verde la fata intrucat mancam numai legume fierte si inhalam ulei ars ca la gazare. Stiu ca odata m-am dus pana la ea ca sa-mi platesc taxele comune -pe vrema cand era administratoare si in timp ce ii dadeam citirea la apa primeste un telefon. Din raspuns am dedus ca domnul C. o intrebase ce mai face la care ea, cu o franchete debordanta, i-a raspuns: "Da, uitati domnu C., manc un carnat." Am ramas paf! Nu stiu de ce, poate deprinsa si cu conotatiile alimentului din mediul universitar, aveam impresia ca asist la o dicutie de chat-line pe care o ascult la gaura cheii. Am lasat lucrurile sa treaca, m-am facut ca ploua dupa modelul occidentalo-roman, mi-am platit intr-un tarziu darile si m-am dus in suparare! acasa.
Deci pana la urma am tras concluzia ca pentru ea, prajitul e un modus vivendi. Cu asta se ocupa, asta face cand e trista ca sa se bine-dispuna, sau cand e vesela ca sa isi mentina starea de bucurie. Iar eu nu ma pot pune in calea fericirii unui om; nu m-ar lasa inima. Cu toate ca geamul de la baie poate fi deschis numai in sarbatori si zilele nelucratoare (devine o adevarata sarbatoare ) ca sa nu ai imprsia ca sub chiuveta ti se ascunde o ompleta, cu toate ca am ajuns sa dezvolt o schema saptamanala de a spala haine ca sa nu fie prea multe si sa le pot usca in casa, cu toate ca imi folosesc terasa numai dupa ce se culca toata lumea din bloc, viata are farmecul ei. Nu pot lasa un odor sa tulbure intr-atat celelalte mici placeri zilnice chiar daca imi face stomacul sensibil de parca as calatori zilnic cu vaporu pe furtuna. Probabil ca daca chiar nu o sa ma invechesc in raul acesta, o sa tratez cu cineva care sta pe langa fabrica de bere si o sa rog persoana sa facem schimb de locuinte cate o saptamana, macar sa mai variez mirosurile pestilentiale.Astfel, daca nu o sa mearga treaba cu faculta o sa pot alege o meserie dinasta banoasa in care se plateste mai mult spor de miros decat salar. And I'll live happily ever after !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)