Absenta mea destul de lunga este graitoare: I've been doing some living dupa cum sfatuieste si o prietena pe care trebuie sa o citez integral fiindca altfel nu are farmec 'Let's do some living before we die' ( da, stiu, probabil dictonul asta l-a lansat vreun nume celebru dar eu laud gura de la care l-am auzit). Am avut cateva saptamani, cam 3, in care m-am apucat sa alerg, sa mananc dupa regimul disociat a lui Michel Montigniac, sa mai rasfoiesc una sau doua reviste/ ziare/ carti/ pagini de web si nu in ultimul rand sa ma interesez de prieteni mai vechi care au devenit mai interesenati pe zi ce trece. Dar cum de la bun inceput mi-am propus sa nu fac din acest blog niste pagini de jurnal, o sa-mi rezerv mie desertul de a-mi reaminti proaspetele evenimente si voi da curs unui topic opinent.
O sa fie un post in rama, de data asta e nevoie si de butaforie ca sa fiti cu mine de-a lungul a ceea ce spun. Tocmai am venit dintr-o pauza de 30 de minute in care m-am uitat la ce a mai ramas din filmul ' About a boy'. Film in care Hugh Grant traieste visul majoritatii muritorilor de a nu face nimic si de a trai bine din drepturile de autor ale tatalui sau care scrisese o melodie de Craciun. Departe de a prefigura imaginea unui barbat, trantoru asta ajunge sa se imprieteneasca cu un copil care are un psihic de comandant de osti- maicasa, depresiva, incearca sa se sinucida si el are grija de ea in timp ce la scoala e mereu hartuit de ceilalti copii. Sa fi avut baiatu carisma, sa fi fost muzica din generic mergatoare la suflet, nu stiu. Dar cert este ca am intrat intr-o senzatie de ' ce misto e viata cand chiar spui lucrurilor pe nume si te iei de guler cu ce iti iese in fata, fara sa te codesti cautand alternative'. Care lucruri? orice fel. Adevaruri de ieri, de maine, mai ales lucruri care se intampla si sunt extraordinare pentru ca tulbura rutina. Spre exemplu o mama care se recasatoreste dupa 20 de ani de la divort cu un coleg de serviciu, si el divortat, amandoi cu copii studenti, intr-un oras declarat zona defavorizata, Credeti-ma, ala aplomb. Stie toata lumea si toti vor sa se poarte normal dar nimeni nu stie cum. Populatia e in stare de soc, pe cuvant de cercetas!
E... este ceva ce ma bazaie de ceva vreme: daca ma apuc sa scriu pe blog despre oameni care il si citesc? Sa imi permit sa fiu atat de franca sau asta ar insemna sa nu imi respect si sa imi jignesc cititorii? Sincera sa fiu, daca as face vorbire despre astfel de oameni as avea la baza exact aceeasi rezolutie ca si in celelalte dati cand am vrut sa demasc anumite uzante care personal, mi se pare ca trec drept normale desi intind la maxim coarda bunului simt. Principala mea grija este insa ca lumea nu accepta critica si reactia este una de pisica calcata pe coada: scuipa si zgarie. Ei bine, mi-am calculat riscurile, imi asum repercusiunile; gandesc ca orice fapta trebuie facuta constient si asumata fiindca genereaza consecinte. Faptul ca eu comentez astfel de acte care mi-au fost adresate este dreptul meu si nu o meschinarie a unui om care ' nu stie de gluma' sau 'cleveteste tot timpul'. La urma urmei o fac pentru ca ma amuza asemenea rationamentului din povestea cu drobul de sare si nu pentru ca vreau sa arat cu degetul de la catedra. Asadar, pornesc:
Eu, subsemnata, descoperind recent fascinatia pozelor, am gasit de cuviinta sa postez astfel de documente si in spatii publice de internet, cel mai banal exemplu fiind avatarul de pe messenger. Bun si aprobat. Mai departe cine si-ar fi pus problema ca la o simpla aparitie in care zambesc doar si nu fac nici un alt gest, bluza mea ar starni obiectii. E o bluza roz. Da, si? Nu am depasit stadiul ala in care condamnam culorile si avem impresia ca declara o intraga paradigma?! Adica voi ce intelegeti din ' wow, ce bluza ciudata'? si intrebarea se refera la o textila nevinovata, fara scris pe ea, rozalie, deloc ostentativa. Mi se pare ca aici din nou, s-a dat foc la oaia cu fata de om pe care am mai amintit-o si alta data. Fara discriminari! In plus, colega, nu e frumos sa faci remarci de genu asta. Daca tu preferi negrul, eu iti respect alegerea si nu fac nici o incursiune in gusturile tale pentru ca -e bine stiut -ca in ele si in palma omului nu te poti usura fara aprobarea lui.
Mai departe, precum Arpad - Biciul lui Dumnezeu, ma abat asupra persoanelor de sex masculin care in ultima vreme nu mai fac lucruri de calitate. Hai sa invoc duhul blandetii si sa vorbesc in general despre ce inseamna a curta o fata.
In primul rand sunt de acord ca lucrurile nu trebuie grabite. Daca recent ai cunoscut pe cineva nu poti pretinde ca intr-o saptamana sa il si ai la picioare, tocmai de aceea, mingea trebuie sa treaca de cateva ori fileul si intr-o parte si intr-alta si doar dupa cateva seturi se poate stabili un scor. Deci daca dupa prima intalnire fetei nu ii freamata buzele si nu roseste la cea mai mica atingere a ta, nu dispera! te incadrezi in grafic, trebuie doar sa o mai chemi de 2, 3 ori undeva.
Totusi, nu lasa sa treaca prea mult timp. Da, facultatea ta e importanta, e de apreciat ca iti vezi de treaba, dar pana la urma nu primesti nimic daca stai la margine de drum ca omu' bun si pomu copt si astepti ca ea sa vina sa te ceara. Asadar, ori te bucuri in simplitatea ta sa te intalnesti cu o fata fara sa ai si alte pretentii, insa esti atent la gesturi pentru ca prea mult entuziasm nici porcii nu mananca, ori iti face placere sa te intalnesti cu obiectul febletii tale si demonstrezi acest lucru pentru ca esti barbat si pui lucrurile la punct. Orce caz, tipii care asteapta sa faca fetele primul pas is lucru slab. Inchei aceste indicatii aici, in functie de feed-back imi voi da seama de turnura pe care trebuie sa o ia acest subiect care merita singur, un post al sau.
De data asta, revin mai cu spor si mai curand.
luni, 5 aprilie 2010
miercuri, 17 martie 2010
despre ce e omenesc
Toti ne nastem cu un ritm si intr-un ritm. De la intrarea in lume incepe sa ne urmareasca cadenta unor batai de timpi care ne regleaza activitatea. Dimineata te poti trezi si sa incepi sa mergi repede de cum te dai jos din pat, sa prinzi viteza si pana seara cand te intinzi din nou sa fi ajuns mai departe decat orizontul prefigurat la inceputul zilei. Sau poti sa deschizi ochii si sa ramai aplecat asupra starii aleia de bine, sa intarzii sa te destepti de-a binelea si sa continui sa iti petreci timpul mai mult in contemplatie decat realizand efectiv ceva.
Intelegi? Vorbesc de pulsul care accelereaza nu atunci cand urci scarile sau bei cafea in exces ci de palpitatile fine aproape de piele si intre ganduri si a caror numar variaza in functie de intensitatea cu care iti traiesti bucuriile, te recuperezi dupa esecuri si traiesti; Stii la ce ma refer? La nevoia de a schimba tot mereu ceva, la nebunia care te apuca daca vezi ca stagnezi ca au trecut trei zile si esti tot la aceeasi fila din carte, la progres. In functie de aviditatea astea de a te infrupta cat mai mult din snopul de zile se traseaza, autoritar, etajele pe care stam. E o selectie atat de dura incat nici nu indraznim sa o mentionam, sa o impingem cu piciorul si sa vedem daca miroase a discriminare. Se explica prea simplu, transeaza prea tare o realitate incat sa ne permitem sa cracnim in fata acestei rigori. Tacem pentru ca nu ne putem revolta impotriva motorului de cautare cu care am fost inzestrati. Si totusi, uite asta e unul dintre atributele cu care trebuie sa traim si cu care trebuie sa cooperam de la inceput pana la sfarsit. Avem nevoie sa ne invatam natura, sa calculam raza cercului parcurs din nou si din nou.
Dar nu vreau sa ingros mai tare tema repercursiunilor flerului de a trai; ma abat de la fir tocmai acum cand eram amandoi pe aceeasi lungime de unda.
Hai sa spunem ca aptitudinea asta de cat de dinamic esti, de competitiv, de dornic sa te modifici intr-o forma mai elaborata este puterea de reactie la ce se intampla in jur. Poti sa cauti si sa gasesti o solutie pe loc sau poti sa uiti in papucii statului de tine si sa astepti sa treaca lucrurile de la sine. Intr-adevar, desi controlabile intr-o anumita masura, aceste reactii isi au sorgintea pana la urma in temperament. Or nu e cazul sa ma apuc sa fac o demonstratie de care nici nu ma simt in stare, cum ca te poti debarasa total si ireversibil de atasamentele tale intrinseci. Esti mai pasnic, mai nervos, ei asta e!, toti suntem copiii cuiva, insa nu se aplica scuze atunci cand nu incerci sa temperezi excesele. Prin urmare, la un stimul extern te comporti in primul rand conform inclinatiei naturale si mai apoi iti aduci aportul de ratiune si dai un raspuns pe baza logicii. Iar asta e variabil corect, in functie de etajul pe care esti cazat in societate. Spre exemplu la parter poti sa raspunzi cu un pumn unei palme si restul te vor aclama pentru forta de care esti in stare sau la aceeasi reactie, cu doua nivele mai sus, poti primi un tricou promotional cu "persoana din Neanderthal". Problema este ca nu se prea sare gardul: fie pentru ca atata permite potentialul, fie pentru ca cu cat se urca mai sus, cu atat se ermetizeaza mai tare clasele si atunci cand se schimba taberele inseamna ca omul a nimerit din greseala in sanul celor cu care nu e de-o seama.
Doua persoane apartinand autentic la doua categorii diferite sunt separate de un fel de fileu. Intre ele va exista intotdeauna un dialog in care mingea se paseaza de la unul la altul. E pe seturi. Nu va dura la nesfarsit, insotirile perpetue nu sunt decat cele facute impreuna si nu in opozitie. Doi astfel de oameni pot cel mult sa isi dea mana amical la final. Lacrima asta trebuie inghitita, cu nostalgia asta nu ai ce face, nu o poti ascunde sub covor, o agheti in cui si te deprinzi cu ea. Gandeste-te ca intre ei nu pot exista decat sentimente terne, respect, eventual o simpatie dar fara sa fie in stare sa se curteze cu emotii tari- nu poti iubi pe cineva de la care nu ai ce invata atat de mult incat sa te califice pentru un om mai bun. Mai trist, e ca de cele mai multe ori categoriile astea se ignora in asa hal incat nu isi pot inchipui ca ele exista in paralel si nu izolat si isi creeaza un sistem solar imaginar in care ei sunt cei care au dreptate iar pe langa exista doar material de duzina care contrasteaza.
De ce am ajuns la aceasta discutie? Pentru ca am auzit in ultimul timp cateva discursuri legate de oameni puternici care m-au balonat prin certitudinea si aroganta lor. Nu noi stabilim asta, nu avem cum sa ne privim din exterior in felul asta nici daca am fi depasit anumite obstacole cu brio. Am incercat marea cu degetul sau am trecut Sahara, asta e o diferenta de peisaj ilustrata de la unul la altul si singurul scor pe care ni-l putem vedea e cel interior, cel pe care il obtii in urma bataliei pe care ai dat-o cu tine ca sa ajungi acolo. Asa ca ce poti face? Poti sa te lasi surprins de ceea ce te intampina, sa astepti sa vezi surprinzatorul in ceva nou si atunci chiar daca nu urci scara lui Iacob, cel putin te vezi in sir, vezi cateva randuri mai in fata. Nu incerca sa sari randul, nu tanji sa ajungi tot in fruntea celor care iti sunt acum in spate fiindca urcarea ta nu are nimic de-a face cu incercarile lor.
Intelegi? Vorbesc de pulsul care accelereaza nu atunci cand urci scarile sau bei cafea in exces ci de palpitatile fine aproape de piele si intre ganduri si a caror numar variaza in functie de intensitatea cu care iti traiesti bucuriile, te recuperezi dupa esecuri si traiesti; Stii la ce ma refer? La nevoia de a schimba tot mereu ceva, la nebunia care te apuca daca vezi ca stagnezi ca au trecut trei zile si esti tot la aceeasi fila din carte, la progres. In functie de aviditatea astea de a te infrupta cat mai mult din snopul de zile se traseaza, autoritar, etajele pe care stam. E o selectie atat de dura incat nici nu indraznim sa o mentionam, sa o impingem cu piciorul si sa vedem daca miroase a discriminare. Se explica prea simplu, transeaza prea tare o realitate incat sa ne permitem sa cracnim in fata acestei rigori. Tacem pentru ca nu ne putem revolta impotriva motorului de cautare cu care am fost inzestrati. Si totusi, uite asta e unul dintre atributele cu care trebuie sa traim si cu care trebuie sa cooperam de la inceput pana la sfarsit. Avem nevoie sa ne invatam natura, sa calculam raza cercului parcurs din nou si din nou.
Dar nu vreau sa ingros mai tare tema repercursiunilor flerului de a trai; ma abat de la fir tocmai acum cand eram amandoi pe aceeasi lungime de unda.
Hai sa spunem ca aptitudinea asta de cat de dinamic esti, de competitiv, de dornic sa te modifici intr-o forma mai elaborata este puterea de reactie la ce se intampla in jur. Poti sa cauti si sa gasesti o solutie pe loc sau poti sa uiti in papucii statului de tine si sa astepti sa treaca lucrurile de la sine. Intr-adevar, desi controlabile intr-o anumita masura, aceste reactii isi au sorgintea pana la urma in temperament. Or nu e cazul sa ma apuc sa fac o demonstratie de care nici nu ma simt in stare, cum ca te poti debarasa total si ireversibil de atasamentele tale intrinseci. Esti mai pasnic, mai nervos, ei asta e!, toti suntem copiii cuiva, insa nu se aplica scuze atunci cand nu incerci sa temperezi excesele. Prin urmare, la un stimul extern te comporti in primul rand conform inclinatiei naturale si mai apoi iti aduci aportul de ratiune si dai un raspuns pe baza logicii. Iar asta e variabil corect, in functie de etajul pe care esti cazat in societate. Spre exemplu la parter poti sa raspunzi cu un pumn unei palme si restul te vor aclama pentru forta de care esti in stare sau la aceeasi reactie, cu doua nivele mai sus, poti primi un tricou promotional cu "persoana din Neanderthal". Problema este ca nu se prea sare gardul: fie pentru ca atata permite potentialul, fie pentru ca cu cat se urca mai sus, cu atat se ermetizeaza mai tare clasele si atunci cand se schimba taberele inseamna ca omul a nimerit din greseala in sanul celor cu care nu e de-o seama.
Doua persoane apartinand autentic la doua categorii diferite sunt separate de un fel de fileu. Intre ele va exista intotdeauna un dialog in care mingea se paseaza de la unul la altul. E pe seturi. Nu va dura la nesfarsit, insotirile perpetue nu sunt decat cele facute impreuna si nu in opozitie. Doi astfel de oameni pot cel mult sa isi dea mana amical la final. Lacrima asta trebuie inghitita, cu nostalgia asta nu ai ce face, nu o poti ascunde sub covor, o agheti in cui si te deprinzi cu ea. Gandeste-te ca intre ei nu pot exista decat sentimente terne, respect, eventual o simpatie dar fara sa fie in stare sa se curteze cu emotii tari- nu poti iubi pe cineva de la care nu ai ce invata atat de mult incat sa te califice pentru un om mai bun. Mai trist, e ca de cele mai multe ori categoriile astea se ignora in asa hal incat nu isi pot inchipui ca ele exista in paralel si nu izolat si isi creeaza un sistem solar imaginar in care ei sunt cei care au dreptate iar pe langa exista doar material de duzina care contrasteaza.
De ce am ajuns la aceasta discutie? Pentru ca am auzit in ultimul timp cateva discursuri legate de oameni puternici care m-au balonat prin certitudinea si aroganta lor. Nu noi stabilim asta, nu avem cum sa ne privim din exterior in felul asta nici daca am fi depasit anumite obstacole cu brio. Am incercat marea cu degetul sau am trecut Sahara, asta e o diferenta de peisaj ilustrata de la unul la altul si singurul scor pe care ni-l putem vedea e cel interior, cel pe care il obtii in urma bataliei pe care ai dat-o cu tine ca sa ajungi acolo. Asa ca ce poti face? Poti sa te lasi surprins de ceea ce te intampina, sa astepti sa vezi surprinzatorul in ceva nou si atunci chiar daca nu urci scara lui Iacob, cel putin te vezi in sir, vezi cateva randuri mai in fata. Nu incerca sa sari randul, nu tanji sa ajungi tot in fruntea celor care iti sunt acum in spate fiindca urcarea ta nu are nimic de-a face cu incercarile lor.
marți, 16 martie 2010
Niciodata nu mi-am dorit sa vina vara ca in anul asta. Nu stiu exact daca mi-e dor de anotimpul estival sau doar incerc sa scap de frigul care intarzie sa dispara si care daca nu va inceta degraba, va avea acelasi efect ca si ceata londoneza asupra locuitorilor venerabilei Insule. Inca o luna cel mult si prezic ca romanii vor bea ceai nu numai la ora 5 ci ori de cate ori vor face o pauza, adica din 5 in 5 minute.
Asadar vreau sa vina luna martie asa cum mi-o amintesc eu din copilarie: cu copaci infloriti, miros de iarba cruda si muguri, cu soare tanar si toata efervescenta aia prin care natura renaste si anunta un nou ciclu al vietii. Da, acum ca efectiv ma uit in lada de dorinte, imi dau seama ca imi lipseste libertatea aia survenita dupa ce iti arunci bagajele si renunti la tot calabalacul hotarandu-te sa "travel light"- cum zic americanii. Nu iti mai tii mainile in buzunar si te strangi in haina ca sa nu te razbeasca gerul, nu te mai uiti in jos si grabesti pasul, nu mai suferi de moleseala cand e innorat afara, ci din contra, iei drumul mai lung spre casa sa te bucuri de vreme, vrei sa simti vantul cum adie la asfintit si chemi in gand cunoscutii sa ii intalnesti ca din intamplare. E sentimentul ala ca orice se poate intampla, ca ai chef de viata si de lume si ca astrele iti sunt favorabile. Chiar daca ajungi acasa si telefonul nu suna, nu-i nimic, poti iesi sa iti faci tu norocul, sa iti amintesti tu de prieteni vechi si, altfel de cum erai in iarna, iata ca esti avangardist si te iei de ghinion cu aplomb.
Totul depinde de ce vara iti pica cu tronc. Eu, spre exemplu, m-am indragostit de vara trecuta asa cum te atasezi de casa, de copilarie si de cele mai vechi amintiri pe care le ai, adica de cele care scot la iveala natura ta buna.
Am inceput sa am inainte de sesiune o perioada de acalmie neobisnuita pentru felul meu de a fi. Desi prefer sa cred ca nu am reactii violente, ele exista intotdeauna ca niste inregistrari prompte ale acului poligraf pe hartie cand detectez vibratii in spatiul meu si merg sa le verific pasaportul cu care intra pe teritoriu. Spre deosebire de sistemul asta defensiv functional pana in maduva oaselor, am inceput dintr-o data sa ma fluidizez, sa am starea aia de bucurie pe care o traiesc marii filantropi: toti cunoscutii mi-au devenit simpatici, nu mai reuseam sa pastrez nici o antipatie, nici o animozitate. Relaxarea era fundalul zilei si timpul incepuse dupa o lunga perioada, sa se comporte din nou normal, sa treaca mai incet. A fost o sesiune buna. Nu am disperat, m-am incadrat in grafic si nu a trebuit sa alerg ultime sute de metrii si mai ales, am avut timp si pentru mine. M-am plimbat in fiecare seara prin parc, am citit zilnic si cateva pagini de beletristica, am fost la cateva concerte de muzica. Nu am omis nimic din ceea ce aveam nevoie;de cand ma trezeam dimineata, caldura incepea sa creasca in mine o drojdie care pana atunci nu fusese amestecata in aluat. Fiecare avem la un moment dat nevoie de noi insine. Vrem sa fim singuri si in acelasi timp in mijlocul lor. Vrem sa mergem pe strada si sa observam fara a fi observati, pentru a putea veghea cateva secunde asupra expresiei celor care ne depasesc in trecere. Cred ca asta inseamna sa te opresti si sa asculti. In fiecare vara, cand programul scapa de sub control si ne iesim din piele din cauza euforiei, mana a ceea ce ne indruma se coboara asupa unora, ii prinde de ceafa si le indreapta capul sa priveasca atent intr-o anumita directie. Si daca ne comportam ca niste elevi bravi, poate mai avem sansa sa castigam la loteria asta a verii si sa mai stam nopti intinsi pe spate fata in fata cu stelele, neclintiti si nestiind de frigul din iarna.
Asadar vreau sa vina luna martie asa cum mi-o amintesc eu din copilarie: cu copaci infloriti, miros de iarba cruda si muguri, cu soare tanar si toata efervescenta aia prin care natura renaste si anunta un nou ciclu al vietii. Da, acum ca efectiv ma uit in lada de dorinte, imi dau seama ca imi lipseste libertatea aia survenita dupa ce iti arunci bagajele si renunti la tot calabalacul hotarandu-te sa "travel light"- cum zic americanii. Nu iti mai tii mainile in buzunar si te strangi in haina ca sa nu te razbeasca gerul, nu te mai uiti in jos si grabesti pasul, nu mai suferi de moleseala cand e innorat afara, ci din contra, iei drumul mai lung spre casa sa te bucuri de vreme, vrei sa simti vantul cum adie la asfintit si chemi in gand cunoscutii sa ii intalnesti ca din intamplare. E sentimentul ala ca orice se poate intampla, ca ai chef de viata si de lume si ca astrele iti sunt favorabile. Chiar daca ajungi acasa si telefonul nu suna, nu-i nimic, poti iesi sa iti faci tu norocul, sa iti amintesti tu de prieteni vechi si, altfel de cum erai in iarna, iata ca esti avangardist si te iei de ghinion cu aplomb.
Totul depinde de ce vara iti pica cu tronc. Eu, spre exemplu, m-am indragostit de vara trecuta asa cum te atasezi de casa, de copilarie si de cele mai vechi amintiri pe care le ai, adica de cele care scot la iveala natura ta buna.
Am inceput sa am inainte de sesiune o perioada de acalmie neobisnuita pentru felul meu de a fi. Desi prefer sa cred ca nu am reactii violente, ele exista intotdeauna ca niste inregistrari prompte ale acului poligraf pe hartie cand detectez vibratii in spatiul meu si merg sa le verific pasaportul cu care intra pe teritoriu. Spre deosebire de sistemul asta defensiv functional pana in maduva oaselor, am inceput dintr-o data sa ma fluidizez, sa am starea aia de bucurie pe care o traiesc marii filantropi: toti cunoscutii mi-au devenit simpatici, nu mai reuseam sa pastrez nici o antipatie, nici o animozitate. Relaxarea era fundalul zilei si timpul incepuse dupa o lunga perioada, sa se comporte din nou normal, sa treaca mai incet. A fost o sesiune buna. Nu am disperat, m-am incadrat in grafic si nu a trebuit sa alerg ultime sute de metrii si mai ales, am avut timp si pentru mine. M-am plimbat in fiecare seara prin parc, am citit zilnic si cateva pagini de beletristica, am fost la cateva concerte de muzica. Nu am omis nimic din ceea ce aveam nevoie;de cand ma trezeam dimineata, caldura incepea sa creasca in mine o drojdie care pana atunci nu fusese amestecata in aluat. Fiecare avem la un moment dat nevoie de noi insine. Vrem sa fim singuri si in acelasi timp in mijlocul lor. Vrem sa mergem pe strada si sa observam fara a fi observati, pentru a putea veghea cateva secunde asupra expresiei celor care ne depasesc in trecere. Cred ca asta inseamna sa te opresti si sa asculti. In fiecare vara, cand programul scapa de sub control si ne iesim din piele din cauza euforiei, mana a ceea ce ne indruma se coboara asupa unora, ii prinde de ceafa si le indreapta capul sa priveasca atent intr-o anumita directie. Si daca ne comportam ca niste elevi bravi, poate mai avem sansa sa castigam la loteria asta a verii si sa mai stam nopti intinsi pe spate fata in fata cu stelele, neclintiti si nestiind de frigul din iarna.
marți, 9 martie 2010
vecina mea prajeste
Dedesubt de mine sta un el si o ea destul de ciudatei, cam pe la 50 de ani care au ca si ocupatie principala terorizarea noastra, a celorlati locatari dintr-un bloc de 6 apartamente. Dar aparte de spionajul, zazania si ameninatarile cu politia pe care le profereaza, eu ma necajesc cel mai tare de activitatea predilecta a doamnei care prajeste cu frenezia unui maniac. Dimineata la 8 deschid geamul sa aerisesc; mi-e imposibil pentru ca ea deja prajeste. Seara, as vrea sa repet figura dar, de domeniul evidentei, de la apartamentul de jos se degaja deja mirosuri uleioase. Sambata vreau sa usuc hainele pe balcon, insa Lenorul nu face fata cantitatilor de snitele pe care femeia le face, probabil ca sa onoreze un contrac de aprovizionare cu armata.
Adevarul e ca terapia asta morbida ne-a cam afectat pe vecini si am vazut cum in decursul ultimelor luni cam toti am scazut in greutate si am capatat o paloare verde la fata intrucat mancam numai legume fierte si inhalam ulei ars ca la gazare. Stiu ca odata m-am dus pana la ea ca sa-mi platesc taxele comune -pe vrema cand era administratoare si in timp ce ii dadeam citirea la apa primeste un telefon. Din raspuns am dedus ca domnul C. o intrebase ce mai face la care ea, cu o franchete debordanta, i-a raspuns: "Da, uitati domnu C., manc un carnat." Am ramas paf! Nu stiu de ce, poate deprinsa si cu conotatiile alimentului din mediul universitar, aveam impresia ca asist la o dicutie de chat-line pe care o ascult la gaura cheii. Am lasat lucrurile sa treaca, m-am facut ca ploua dupa modelul occidentalo-roman, mi-am platit intr-un tarziu darile si m-am dus in suparare! acasa.
Deci pana la urma am tras concluzia ca pentru ea, prajitul e un modus vivendi. Cu asta se ocupa, asta face cand e trista ca sa se bine-dispuna, sau cand e vesela ca sa isi mentina starea de bucurie. Iar eu nu ma pot pune in calea fericirii unui om; nu m-ar lasa inima. Cu toate ca geamul de la baie poate fi deschis numai in sarbatori si zilele nelucratoare (devine o adevarata sarbatoare ) ca sa nu ai imprsia ca sub chiuveta ti se ascunde o ompleta, cu toate ca am ajuns sa dezvolt o schema saptamanala de a spala haine ca sa nu fie prea multe si sa le pot usca in casa, cu toate ca imi folosesc terasa numai dupa ce se culca toata lumea din bloc, viata are farmecul ei. Nu pot lasa un odor sa tulbure intr-atat celelalte mici placeri zilnice chiar daca imi face stomacul sensibil de parca as calatori zilnic cu vaporu pe furtuna. Probabil ca daca chiar nu o sa ma invechesc in raul acesta, o sa tratez cu cineva care sta pe langa fabrica de bere si o sa rog persoana sa facem schimb de locuinte cate o saptamana, macar sa mai variez mirosurile pestilentiale.Astfel, daca nu o sa mearga treaba cu faculta o sa pot alege o meserie dinasta banoasa in care se plateste mai mult spor de miros decat salar. And I'll live happily ever after !
Adevarul e ca terapia asta morbida ne-a cam afectat pe vecini si am vazut cum in decursul ultimelor luni cam toti am scazut in greutate si am capatat o paloare verde la fata intrucat mancam numai legume fierte si inhalam ulei ars ca la gazare. Stiu ca odata m-am dus pana la ea ca sa-mi platesc taxele comune -pe vrema cand era administratoare si in timp ce ii dadeam citirea la apa primeste un telefon. Din raspuns am dedus ca domnul C. o intrebase ce mai face la care ea, cu o franchete debordanta, i-a raspuns: "Da, uitati domnu C., manc un carnat." Am ramas paf! Nu stiu de ce, poate deprinsa si cu conotatiile alimentului din mediul universitar, aveam impresia ca asist la o dicutie de chat-line pe care o ascult la gaura cheii. Am lasat lucrurile sa treaca, m-am facut ca ploua dupa modelul occidentalo-roman, mi-am platit intr-un tarziu darile si m-am dus in suparare! acasa.
Deci pana la urma am tras concluzia ca pentru ea, prajitul e un modus vivendi. Cu asta se ocupa, asta face cand e trista ca sa se bine-dispuna, sau cand e vesela ca sa isi mentina starea de bucurie. Iar eu nu ma pot pune in calea fericirii unui om; nu m-ar lasa inima. Cu toate ca geamul de la baie poate fi deschis numai in sarbatori si zilele nelucratoare (devine o adevarata sarbatoare ) ca sa nu ai imprsia ca sub chiuveta ti se ascunde o ompleta, cu toate ca am ajuns sa dezvolt o schema saptamanala de a spala haine ca sa nu fie prea multe si sa le pot usca in casa, cu toate ca imi folosesc terasa numai dupa ce se culca toata lumea din bloc, viata are farmecul ei. Nu pot lasa un odor sa tulbure intr-atat celelalte mici placeri zilnice chiar daca imi face stomacul sensibil de parca as calatori zilnic cu vaporu pe furtuna. Probabil ca daca chiar nu o sa ma invechesc in raul acesta, o sa tratez cu cineva care sta pe langa fabrica de bere si o sa rog persoana sa facem schimb de locuinte cate o saptamana, macar sa mai variez mirosurile pestilentiale.Astfel, daca nu o sa mearga treaba cu faculta o sa pot alege o meserie dinasta banoasa in care se plateste mai mult spor de miros decat salar. And I'll live happily ever after !
marți, 23 februarie 2010
zona gri
Seara cand ajungi acasa si esti frant, duminicile, cand strangi bradul sau a doua zi de revelion, dupa un examen cand mintea nu iti mai descarca nimic sau dupa ce ai trecut peste un esec amoros, te gasesti ca sezand intr-o apa clocita in care nu faci nimic, asteptand sa ti se increteasca pielea de la degete. Te incearca senzatia aia de statut si vascozitate, un fel de somnolenta palpabila pe care nu poti sa o invingi. Te sedeaza, te incetineste impotriva vointei tale, ai impresia ca de acum incolo tot ce se va intampla va fi rutina si platitudini. In pofida faptului ca perspectiva e drastic austera, stai bland, duhnind a lehamite.Nu te lasi pe spate sa decazi in relaxare fiindca esti lucid dar resemnat.Nu te tarasti in patru labe pentru ca circul milei ti-ar da dureri de cap.Esti sacait, n-ai hazna de nimic, cei pe care ii cunosti au aceleasi vesnice texte sau se lasa inghititi de defectele lor. Nici de noi cunostinte nu se pune problema; si altii nu pot fi altfel decat ceea ce ai cunoscut deja; scepticismul tau merge pana intr-acolo incat devii un Toma necredinciosul si iti pierzi increderea de a intalni oameni care sa te redinamizeze, sa te inspire.
Yes, my friend, you're in the grey area.
Asa cum zilele de noiembrie isi au succesiunea lor obligatorie in calendar, la fel si momentele de blazare combinate cu inertie nu iarta si vin din urma, peste eforturile tale de a fi facut ceva. De speriat insa, nu este timpul pe care il petreci in aceasta stare ci mai degraba miscare care ti se impune: de a sta si de a bate pasul pe loc, de a astepta la semafor o vesnicie. Asta e ZONA GRI, mai crepusculara decat desertul Nevada si mai nasoala ca un vis in care fugi in reluare. Pe mine, personal, ma ingheata gandul ca intotdeauna dupa un sezon tare de activitate, viata mea intra intr-un fel de stand by in care isi regleaza setarile. E ca o cura de tratament natural cu gust scarbos si efecte pe termen lung care te aduce in simtiri tocmai cand crezi ca esti un om foarte bun si ai capatat o aura.
Te gandesti cu inima stransa ca telefonul nu mai suna si lumea nu iti mai cauta compania, nu mai ai idei, ti s-a gatat sacul cu rabdare, ti-e cam somn si dupa calculele tale, la viteza cu care trece, ziua nu masoara mai mult de 7 ore, primul gand e sa aplici reteta cu paliative. Incerci sa salvezi situatia fiindca ,clar, aici nu e de bine, ajungand in cele din urma, sa inchizi cercul cu descrierea cu care am inceput. Atunci intelegi ca trebuie sa astepti sa treaca. Te linistesti, iti iei mana de la ochi si privesti in spate. Vezi ce rest a mai ramas dupa ce ai tras linia, vezi care iti sunt proiectele si reiei drumul cu acelasi entuziasm al incepatorului flamand de drum si provocari.
Imi amintesc un proverb care spunea ca atunci cand ai mers atat de mult incat simti ca nu mai poti face un singur pas, atunci te afli abia la jumatatea drumului pe care esti in stare sa-l parcurgi. Asta e singurul semn de circulatie pe care trebuie sa il stii atunci cand pasesti in zona gri.
Yes, my friend, you're in the grey area.
Asa cum zilele de noiembrie isi au succesiunea lor obligatorie in calendar, la fel si momentele de blazare combinate cu inertie nu iarta si vin din urma, peste eforturile tale de a fi facut ceva. De speriat insa, nu este timpul pe care il petreci in aceasta stare ci mai degraba miscare care ti se impune: de a sta si de a bate pasul pe loc, de a astepta la semafor o vesnicie. Asta e ZONA GRI, mai crepusculara decat desertul Nevada si mai nasoala ca un vis in care fugi in reluare. Pe mine, personal, ma ingheata gandul ca intotdeauna dupa un sezon tare de activitate, viata mea intra intr-un fel de stand by in care isi regleaza setarile. E ca o cura de tratament natural cu gust scarbos si efecte pe termen lung care te aduce in simtiri tocmai cand crezi ca esti un om foarte bun si ai capatat o aura.
Te gandesti cu inima stransa ca telefonul nu mai suna si lumea nu iti mai cauta compania, nu mai ai idei, ti s-a gatat sacul cu rabdare, ti-e cam somn si dupa calculele tale, la viteza cu care trece, ziua nu masoara mai mult de 7 ore, primul gand e sa aplici reteta cu paliative. Incerci sa salvezi situatia fiindca ,clar, aici nu e de bine, ajungand in cele din urma, sa inchizi cercul cu descrierea cu care am inceput. Atunci intelegi ca trebuie sa astepti sa treaca. Te linistesti, iti iei mana de la ochi si privesti in spate. Vezi ce rest a mai ramas dupa ce ai tras linia, vezi care iti sunt proiectele si reiei drumul cu acelasi entuziasm al incepatorului flamand de drum si provocari.
Imi amintesc un proverb care spunea ca atunci cand ai mers atat de mult incat simti ca nu mai poti face un singur pas, atunci te afli abia la jumatatea drumului pe care esti in stare sa-l parcurgi. Asta e singurul semn de circulatie pe care trebuie sa il stii atunci cand pasesti in zona gri.
luni, 22 februarie 2010
44, pauza
44. Am obosit.E cazul, dupa atata brain-storming, sa las mintea sa se odihneasca si sa astept sa se depuna iarasi pe plaja ei idei noi. Adevarul e ca atunci cand te inhami la un maraton de 100 de... orice, numeri mai mult din 10 in 10 in faza de proiect si nu ai rabdarea necesara sa vezi realmente si unitatile. Te gandesti "Ce mi-e 30, ce mi-e 50?! Tot acolo!", dar nu e asa. In parcurgerea drumului iti dai de fapt seama, de energia pe care trebuie sa o administrezi ca sa termini ce ai inceput. Ei, pana la urma de aici se trage satisfactia de a fi muncit si de a fi rezultat ceva din munca ta insa pe langa acest apanaj nu trebuie pierduta din vedere si oportunitatea activitatii tale. De aceea, cealalta jumatate a paharului o voi umple mai incolo, dupa ritualul consumului bauturilor fine: cate putin si nu in cantitate mare, pentru a-i simti gustul.
duminică, 14 februarie 2010
33-43
33. Am auzit din povestile de cafea ca in Turcia s-ar fi nascut o oaie care avea fata de om. Nu, cica nu era clonata; asta a fost si primul meu gand. Se pare ca natural, inafara laboratoarelor britanice, ori i s-a nascut ciobanului un fiu (desi fetele imi ziceau ca ADN-ul uman nu se amesteca cu cel animal; eh, nu!) ori pur si simplu oaia aia era inzestrata cu o frumusete iesita din comun, aproape umana. In orice caz, oricat de socanta ar parea povestea, deznodamantul e si mai si, pentru ca turcii s-au speriat, au zis ca are legatura cu iadul si au ars oaia.
Cu asta am o problema. De ce sa-i dai foc animalului? Te sperii asa de orice anomalie ca si cand automat ar fi ceva rau. Daca s-ar naste un om cu fata de oaie si la ala i-ar da foc?! Nu cred. Deci propun sa nu mai arda animale decat in scopurile obisnuite, pentru gratare si alte mezeluri, dar sa lase deoparte rezolutiile criminale.
34. Nu mai faceti telefoane cu camera. Ele initial au fost o idee buna, au vrut sa usureze munca oamenilor de a imortaliza momente unice care apar neasteptat, cand nu ai de obicei la indemana o camera. Dar asa a patit-o si Nobel cu dinamita: a facut-o in scopul facilitarii exploatarii de zacaminte si a ajuns sa fie folosita in scopuri militare. Acuma, lumea se da in vant sa-si faca poze in oglinda cu telefonul. Ar fi ipocrit sa plasez vina strict in sarcina pitipoancelor si a cocalarilor; in realitate persoane, de toate marimile, formele si culorile se trag in chip in oglinda cu mobilu. De unde mania asta sa te si vezi cu ce fata iesi in poza?! In toate, protagonistii sunt extrem de teatrali, se incovoaie, se incoarda, incearca sa se erijeze in sex-simboluri , sfarsind intr-o postura burleasca. Cei nestiutori trebuie protejati; nu le mai dati motive sa se prosteasca.
35. Cand am bani mari in portmoneu traiesc paradoxal, o senzatie de teroare: sigur nu au sa-mi schimbe la magazinul din colt si ma trimit sa umblu lela, daca ii schimb dupaia ii stric fiindca am prea multi marunti si nu-mi dau seama cum se duc etc. Mi-as dori ca lucrurile sa valoreze o unitate sau multiplu, fara rest. Cat costa o paine? 1 leu. Cat costa 1 kg de rosii? 1, 75. Ne, ne, ne! Nu te intinde! 1 leu sau 2 lei. Iti alegi. Gasesti solutii, il faci pe naiba in 4 da de pretu' intreg nu te atingi!
36. Palarii. Un accesoriu chic, o nota de eleganta sau de umor in tinuta. Ar trebui reevaluate si repuse in uzul curent. Am picat in capcana blugilor si am lasat gol celalt taler al echilibrului in care se purta stofa si o palarie cu boruri largi. Imi sprijin teoria si pe urmatorul argument: tinuta unui barbat care poarta la costum o palarie, gen Humphrey Bogart... domina incaperea in care intra.
37. Volan pe dreapta la toate masinile din Europa. Daca Mahomed nu vine la munte, merge muntele la Mahomed.
38. Hai sa ne punem nume dupa modelul indienilor: Ochi de Soim, Caprioara iute, Stramba Lemne, Repara Calculatoare. Din nou, o informatia utila de identificare a persoanei cu care ai de-a face. (Numai sa nu-si faca parintii iluzii prea mari legate de odrasla si sa-i zica Bala Zmeilor si el sa iasa neajutorat si slab; soarta ar fi prea cruda)
39. Ce faceau oamenii aia din Vechiul Testament de reuseau sa traiasca atata? Ar trebui sa aflam, ca eu una as gasi ce sa fac 500 de ani pe planeta asta. Totusi, Madonna nu trebuie sa afle de planul nostru. Va dati seama cat ar mai ramane femeia aia in showbiz?! S-ar schimba steaua polara si ea tot pe scena "Like a Virgin".
40. Dati cai politiei. Intotdeauna mi-am dorit sa vad pe viu cum se prin infractori calare.
41. Club de gradinarit in fiecare sat. Daca si asa mai exista constructiile alea comuniste intitulate "Camine culturale" sau chiar fostele cooperative, se pot infiinta astfel de cluburi in ele unde oamenii sa invete sa-si amenajeze propriul colt balsamic in fata casei. Nu trebuie sa dispara esteticul si grija pentru frumos nici macar la tara.
42.Ieftiniti fructele confiate. Nu pot altfel sa manac zilnic.
43. Inventarea unui detector de oameni ciudati. Eu, spre exemplu, cred ca eman un miros specific care ii atrage si fiindca dupa incercarea a numeroase tertipuri si parfumuri nu am reusit sa mi-i scot din cale, mi-as dori sa existe o modalitate ca sa ii evit. Nu de alta, dar deja ajung sa se cunoasca intre ei, si ma simt ca un element fatidic in legarea unor astfel de prietenii.
Cu asta am o problema. De ce sa-i dai foc animalului? Te sperii asa de orice anomalie ca si cand automat ar fi ceva rau. Daca s-ar naste un om cu fata de oaie si la ala i-ar da foc?! Nu cred. Deci propun sa nu mai arda animale decat in scopurile obisnuite, pentru gratare si alte mezeluri, dar sa lase deoparte rezolutiile criminale.
34. Nu mai faceti telefoane cu camera. Ele initial au fost o idee buna, au vrut sa usureze munca oamenilor de a imortaliza momente unice care apar neasteptat, cand nu ai de obicei la indemana o camera. Dar asa a patit-o si Nobel cu dinamita: a facut-o in scopul facilitarii exploatarii de zacaminte si a ajuns sa fie folosita in scopuri militare. Acuma, lumea se da in vant sa-si faca poze in oglinda cu telefonul. Ar fi ipocrit sa plasez vina strict in sarcina pitipoancelor si a cocalarilor; in realitate persoane, de toate marimile, formele si culorile se trag in chip in oglinda cu mobilu. De unde mania asta sa te si vezi cu ce fata iesi in poza?! In toate, protagonistii sunt extrem de teatrali, se incovoaie, se incoarda, incearca sa se erijeze in sex-simboluri , sfarsind intr-o postura burleasca. Cei nestiutori trebuie protejati; nu le mai dati motive sa se prosteasca.
35. Cand am bani mari in portmoneu traiesc paradoxal, o senzatie de teroare: sigur nu au sa-mi schimbe la magazinul din colt si ma trimit sa umblu lela, daca ii schimb dupaia ii stric fiindca am prea multi marunti si nu-mi dau seama cum se duc etc. Mi-as dori ca lucrurile sa valoreze o unitate sau multiplu, fara rest. Cat costa o paine? 1 leu. Cat costa 1 kg de rosii? 1, 75. Ne, ne, ne! Nu te intinde! 1 leu sau 2 lei. Iti alegi. Gasesti solutii, il faci pe naiba in 4 da de pretu' intreg nu te atingi!
36. Palarii. Un accesoriu chic, o nota de eleganta sau de umor in tinuta. Ar trebui reevaluate si repuse in uzul curent. Am picat in capcana blugilor si am lasat gol celalt taler al echilibrului in care se purta stofa si o palarie cu boruri largi. Imi sprijin teoria si pe urmatorul argument: tinuta unui barbat care poarta la costum o palarie, gen Humphrey Bogart... domina incaperea in care intra.
37. Volan pe dreapta la toate masinile din Europa. Daca Mahomed nu vine la munte, merge muntele la Mahomed.
38. Hai sa ne punem nume dupa modelul indienilor: Ochi de Soim, Caprioara iute, Stramba Lemne, Repara Calculatoare. Din nou, o informatia utila de identificare a persoanei cu care ai de-a face. (Numai sa nu-si faca parintii iluzii prea mari legate de odrasla si sa-i zica Bala Zmeilor si el sa iasa neajutorat si slab; soarta ar fi prea cruda)
39. Ce faceau oamenii aia din Vechiul Testament de reuseau sa traiasca atata? Ar trebui sa aflam, ca eu una as gasi ce sa fac 500 de ani pe planeta asta. Totusi, Madonna nu trebuie sa afle de planul nostru. Va dati seama cat ar mai ramane femeia aia in showbiz?! S-ar schimba steaua polara si ea tot pe scena "Like a Virgin".
40. Dati cai politiei. Intotdeauna mi-am dorit sa vad pe viu cum se prin infractori calare.
41. Club de gradinarit in fiecare sat. Daca si asa mai exista constructiile alea comuniste intitulate "Camine culturale" sau chiar fostele cooperative, se pot infiinta astfel de cluburi in ele unde oamenii sa invete sa-si amenajeze propriul colt balsamic in fata casei. Nu trebuie sa dispara esteticul si grija pentru frumos nici macar la tara.
42.Ieftiniti fructele confiate. Nu pot altfel sa manac zilnic.
43. Inventarea unui detector de oameni ciudati. Eu, spre exemplu, cred ca eman un miros specific care ii atrage si fiindca dupa incercarea a numeroase tertipuri si parfumuri nu am reusit sa mi-i scot din cale, mi-as dori sa existe o modalitate ca sa ii evit. Nu de alta, dar deja ajung sa se cunoasca intre ei, si ma simt ca un element fatidic in legarea unor astfel de prietenii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)