Nu exista sentimente absolute, ele planeaza doar in deriva ca si concepte.Sunt niste inorogi care impung si au unicul rol de a incarca cu vina orice intrerupere a unei emotii a carei disparitie e infricosatoare. Eu stiu cel mai bine; am testat. Mama mea m-a iubit cand eram mica cu tot ce poate fi mai bun intr-un om. Nu am simtit nici o clipa ca nu ma aflu in cea mai sigura si definitiva dragoste; daca nu era pentru mama, nu as fi stiut cum se abordeaza certitudinea si nici cum sa practic devotiunea. S-a intamplat sa cresc, mama s-a speriat de cum incepeam sa judec si cred ca orice parinte trece prin sperietura deviantelor adolescentine cand formarea e mai violenta si mai ales neprevizibila. Si atunci cred ca a avut momente cand a vrut sa uitam una de alta sau cel putin sa isi ia inapoi o parte din dragoste care o facea vulnerabila si eu am raspuns la fel fiindca distantele nu se pot crea decat prin reciprocitate. Si ii multesc pentru asta pentru ca asa am primit a doua lectie despre alienare si reintoarcere; chiar daca au fost numai zile in care nu ne-am vorbit, chiar daca nu am reusit niciodata sa cadem deacord la ce ora sa ma intorc acasa in liceu, am inteles ca bucatarului nu ii iese intotdeauna mancarea buna dar ramane acelasi maestru care isi stapaneste arta si poate nici mai mult, nici mai putin sa ii invete pe altii.
De aici, cu deschidere dar fara experienta, am dedus ca odata voi avea o sarcina mai grea, ca voi avea de iertat. Oamenii nu-si dau seama ce greutate are actul asta si cata putere liberatoare. Ei se refera la 'a ierta' atunci cand abandoneaza o ura, simtindu-se prea obositi sa mai lupte fara sa gaseasca satisfactie. Insa iertarea e ceva dificil, te cauta la temelie ca sa vada daca esti bine construit, se leaga de calmul si echilibrul tau si iti cere sa dovedesti ca in lantul trofic uman exista viziune inainte de nevoie. Da, egoismul atasat nevoii de conservare trebuie sa paleasca in fata unei priviri inteligente in viitor care dezvaluie un gambit, o smecherie. Pierzi un pion mediocru al razbunarii ca sa castigi curand piesa grea a eliberarii, a succesului de a nu trai cu resentimente sau frustrari.
Mai mult, iertarea nu e ca si pocainta, nu are termen pana in al doisprezecelea ceas. Ea are un timp al ei dupa care devine numai ultimul lucru care mai poate fi facut- o chimioterapie dureroasa. Fi serios, nu invarti pe degete 'chestia asta'- ai bagateliza 'a serious affair'. Mi se pare atat de tacuta si demna iertarea asta incat nu cred ca multi sunt in stare de ea intre atata galagie si lipsa de perspectiva. De obicei, reactia spontana e sa inchizi ochii si sa dai cu pumnii in speranta ca il nimeresti pe agresor.
Pe dealta parte sa numaram si cati sunt demni de iertare sau poate luarea lor in calcul nici nu are rost. Iertarea trebuie sa apartina doar celui care o face; ea reprezinta un insemn personal, onorific pentru parcurgerea maratonului in care dorinta de a face rau cuiva se disipeste.
Pentru iertare si final- Erik Satie Gymnopedie No.1
duminică, 20 martie 2011
duminică, 6 martie 2011
Bau! Sunt eu talentul ascuns de pe scara blocului, cand auzi cea mai frumoasa voce de sus si crezi ca e o piesa noua la Tv, sunt de fapt eu, la dus, dand frau liber emotiilor. Identitatea mea ramane cu toate astea ascunsa, ar putea fi- logic- oricare dintre persoanele care fac dus in apartamentul de deasupra. Un ac valoros intr-un car cu fan, adica iarba uscata= aia risipa!
Probabil s-a aflat deja, romanii au talent, nu ne mai ascundem dupa deget. Da, au. Uitandu-ma la cateva filmulete, unii m-au surprins dar sub rezerva creata de vizionarea Britain's got talent unde daca nu a fost sonorizarea dintr-o era viitoare, aia chiar puteau mai bine ca ai nostri. Sunt oameni cu voce si alte aptitudini printre multi altii care au dat gres in a demonstra ceva dar sunt atat de numerosi incat e ca si cum ai intra intr-un carrefour la raionul specialitati. Asa nici pateul din ficatul unui animal deosebit nu iti mai face cu ochiul si nu reuseste sa se detaseze net de alte produse. La fel si cu cei care urca acum pe scena: sunt draguti dar nu stiu la ce fel de recunoastere se asteapta. Sa recunoastem, din 10 oameni maxim o sa gasesti pe cineva capabil sa iti cante o melodie nefalsata cap coada iar daca cauti intre 20 o sa gasesti pe cineva care are o inflexiune cu vino'n 'coa. Cu toate astea nu toti sunt facuti sa ajunga clienti ai caselor de discuri. Exista un singur Rembrandt, un singur Degas, un singur Klimt si multi alti pictori talentati care ii pot reproduce aproape fidel. Asa, si?! Ei nu vor aduce nimic nou in istoria picturii,cea mai mare bucurie a lor va fi probabil ca au intrat la scoala de arte si au absolvit-o. Vor ramane sa isi numere diplomele, sa fie cunoscuti in cartier ca "ala care picteaza". Asa si oamenii astia. Da, Dumnezeu a dat atata har in lume incat ar trebuie sa abunde de coruri pe la fiecare colt de strada insa nu la toti le-a dat inspiratie si chemare pentru asa ceva. Atata tot. Nu contest concursul si concurentii, ma intreb numai daca toata lumea intelege acelasi lucru ca si mine: acela ca daca poti canta sau desena asta nu te transforma intr-un talent si cel mai cinstit si probabil nu o sa beneficiezi de notorietate.
Probabil s-a aflat deja, romanii au talent, nu ne mai ascundem dupa deget. Da, au. Uitandu-ma la cateva filmulete, unii m-au surprins dar sub rezerva creata de vizionarea Britain's got talent unde daca nu a fost sonorizarea dintr-o era viitoare, aia chiar puteau mai bine ca ai nostri. Sunt oameni cu voce si alte aptitudini printre multi altii care au dat gres in a demonstra ceva dar sunt atat de numerosi incat e ca si cum ai intra intr-un carrefour la raionul specialitati. Asa nici pateul din ficatul unui animal deosebit nu iti mai face cu ochiul si nu reuseste sa se detaseze net de alte produse. La fel si cu cei care urca acum pe scena: sunt draguti dar nu stiu la ce fel de recunoastere se asteapta. Sa recunoastem, din 10 oameni maxim o sa gasesti pe cineva capabil sa iti cante o melodie nefalsata cap coada iar daca cauti intre 20 o sa gasesti pe cineva care are o inflexiune cu vino'n 'coa. Cu toate astea nu toti sunt facuti sa ajunga clienti ai caselor de discuri. Exista un singur Rembrandt, un singur Degas, un singur Klimt si multi alti pictori talentati care ii pot reproduce aproape fidel. Asa, si?! Ei nu vor aduce nimic nou in istoria picturii,cea mai mare bucurie a lor va fi probabil ca au intrat la scoala de arte si au absolvit-o. Vor ramane sa isi numere diplomele, sa fie cunoscuti in cartier ca "ala care picteaza". Asa si oamenii astia. Da, Dumnezeu a dat atata har in lume incat ar trebuie sa abunde de coruri pe la fiecare colt de strada insa nu la toti le-a dat inspiratie si chemare pentru asa ceva. Atata tot. Nu contest concursul si concurentii, ma intreb numai daca toata lumea intelege acelasi lucru ca si mine: acela ca daca poti canta sau desena asta nu te transforma intr-un talent si cel mai cinstit si probabil nu o sa beneficiezi de notorietate.
marți, 1 martie 2011
femeile interpreteaza
Chipurile, femeile interpreteaza prea mult. Daca faci un gest, pentru ele asta inseamna sa le arunci un os pe care il rumega pana il seaca.
M-am hotarat acum cateva minute sa vin in aparare, sa arat ca asta nu e o manifestare paranoica care rezida in gena patologica a sexului slab. In conjuncturile in care m-am gasit in ultima vreme, am fost nevoita sa fiu foarte atenta la ce spun si sa ma conving din mers ca sinceritatea, chiar si diplomata nu e intotdeauna solutia. Uneori, daca esti suficient de destept si ubicuu, si numai daca esti cu adevarat convins ca e in regula, poti sa omiti, sa minimalizezi pana la sange sau sa treci in asteptare, un anumit lucru. Atat si numai atat te poti indeparta de la regula lustruita ca intotdeauna e bine sa servesti adevarul ca painea, adica cald si cu riscul de a suferi de dureri de stomac de la coca. Nimeni nu zice sa minti, e bine daca ai inteles pana acum ce e diplomatia, dar am ajuns acum sa mai invat si lectia sanatatii de a vedea cat mai mult in celalalt. Asadar, acolo unde exista tensiune, masura de prim ajutor o reprezinta decongestionarea atmosferei; numai asa poti desface, lamuri si inlatura o problema fara sa ramana cicatrici. E normal sa treci peste un diferend cu succes atunci cand arati celuilati ca nu replici cu manie si ciuda, ci cauti o solutie pe un ton cooperant ca si cand amandoi, automat, aveti gandul asta. Din moment ce incepi intr-o nota de calm o conversatie iti motivezi si conlocutorul sa faca acelasi lucru. Dar ca sa ajungi la starea asta in care detii controlul si inima nu iti sta stransa, trebuie sa gandesti si de pe pozitia celuilat, sa petreci timp incercand sa-l intelegi. A te transpune in pielea celuilalt e un fel de meditatie pe barna pentru ca te obliga sa tii linia dreapta, sa nu aluneci in partea in care crezi ca ar face ceea ceea ce ai face tu si nici in partea in care i-ai exagera reactiile.
Acum, de ce si-ar da cineva atata bataie de cap sa inteleaga intotdeauna semnificatia transcendentala a faptelor altui om? Pai singurul raspuns dictat de logica ar fi pentru ca ii pasa, adica chestiunea reprezinta un anumit grad semnificativ de importanta. In paranteza, si cu satisfactie notez pentru ignoranti, daca o femeie nu interpreteaza vis-avis de un barbat inseamna ca il mesteca si-l scuipa afara mai usor ca pe guma Turbo. Iar daca isi da interesul, nu asta constituie greseala ei ci faptul ca isi exprima fara virgula impacientarea, starea de rumegarea, isi incrunta sprancenele, isi agita mainile. Nu omite, serveste impreuna cu explicatiile de preparare. Aici admit ca femeile se expun enorm si nu fac decat sa enerveze pentru ca muta atentia de pe ceea ce trebuie rezolvat pe persoana lor-labila la momentul explicatiilor pe care le da.
Cu toate astea, mie mi se pare ca atunci cand un om isi dezvaluie total starea, practic iti pune in brate si solutia. E evident unde bate, ce vrea sa auda, trebuie doar sa vezi daca esti dispus sa dai ce cere. S-a trecut de etapa intrebarilor, mai raman de bifat optiunile. "you're the puppeteer" cum zice Paloma Faith.
Acum ma duc sa interpretez la licenta; acolo sunt convinsa ca nu se supara nimeni cu cat scriu mai mult.
M-am hotarat acum cateva minute sa vin in aparare, sa arat ca asta nu e o manifestare paranoica care rezida in gena patologica a sexului slab. In conjuncturile in care m-am gasit in ultima vreme, am fost nevoita sa fiu foarte atenta la ce spun si sa ma conving din mers ca sinceritatea, chiar si diplomata nu e intotdeauna solutia. Uneori, daca esti suficient de destept si ubicuu, si numai daca esti cu adevarat convins ca e in regula, poti sa omiti, sa minimalizezi pana la sange sau sa treci in asteptare, un anumit lucru. Atat si numai atat te poti indeparta de la regula lustruita ca intotdeauna e bine sa servesti adevarul ca painea, adica cald si cu riscul de a suferi de dureri de stomac de la coca. Nimeni nu zice sa minti, e bine daca ai inteles pana acum ce e diplomatia, dar am ajuns acum sa mai invat si lectia sanatatii de a vedea cat mai mult in celalalt. Asadar, acolo unde exista tensiune, masura de prim ajutor o reprezinta decongestionarea atmosferei; numai asa poti desface, lamuri si inlatura o problema fara sa ramana cicatrici. E normal sa treci peste un diferend cu succes atunci cand arati celuilati ca nu replici cu manie si ciuda, ci cauti o solutie pe un ton cooperant ca si cand amandoi, automat, aveti gandul asta. Din moment ce incepi intr-o nota de calm o conversatie iti motivezi si conlocutorul sa faca acelasi lucru. Dar ca sa ajungi la starea asta in care detii controlul si inima nu iti sta stransa, trebuie sa gandesti si de pe pozitia celuilat, sa petreci timp incercand sa-l intelegi. A te transpune in pielea celuilalt e un fel de meditatie pe barna pentru ca te obliga sa tii linia dreapta, sa nu aluneci in partea in care crezi ca ar face ceea ceea ce ai face tu si nici in partea in care i-ai exagera reactiile.
Acum, de ce si-ar da cineva atata bataie de cap sa inteleaga intotdeauna semnificatia transcendentala a faptelor altui om? Pai singurul raspuns dictat de logica ar fi pentru ca ii pasa, adica chestiunea reprezinta un anumit grad semnificativ de importanta. In paranteza, si cu satisfactie notez pentru ignoranti, daca o femeie nu interpreteaza vis-avis de un barbat inseamna ca il mesteca si-l scuipa afara mai usor ca pe guma Turbo. Iar daca isi da interesul, nu asta constituie greseala ei ci faptul ca isi exprima fara virgula impacientarea, starea de rumegarea, isi incrunta sprancenele, isi agita mainile. Nu omite, serveste impreuna cu explicatiile de preparare. Aici admit ca femeile se expun enorm si nu fac decat sa enerveze pentru ca muta atentia de pe ceea ce trebuie rezolvat pe persoana lor-labila la momentul explicatiilor pe care le da.
Cu toate astea, mie mi se pare ca atunci cand un om isi dezvaluie total starea, practic iti pune in brate si solutia. E evident unde bate, ce vrea sa auda, trebuie doar sa vezi daca esti dispus sa dai ce cere. S-a trecut de etapa intrebarilor, mai raman de bifat optiunile. "you're the puppeteer" cum zice Paloma Faith.
Acum ma duc sa interpretez la licenta; acolo sunt convinsa ca nu se supara nimeni cu cat scriu mai mult.
duminică, 13 februarie 2011
Frica e constiinta unei amenintari care te vizeaza; cand ti-e frica stii ca intr-un fel sau altul ai sa o patesti. Te gandesti ca o sa te doara si momentele acelei suferinte o sa se dilate in nestire si o sa te prinda intr-o vesnicie in care singura ta prerogativa e sa rabzi. Prin urmare frica miroase durerea; se hraneste cu spor de pe corpul ei cu cat e mai mare si mai conturat, cu cat e mai greu si mai tare. Ea nu se termina niciodata, nici macar atunci cand se intampla pericolul, ramane ca un dinte stricat care se incapataneaza sa se agate in radacina. Mi s-a intamplat de atatea ori sa ma tem incat undeva in suflet, mi-am construit o trusa de prim ajutor pe care o tin la indemana ca si bolnaviciosii care isi cunosc maladiile frecvente si tin in buzunarul fiecarei haine cate o pastila in caz de nevoie. Cand incep sa mi se raceasca mainile si sa mi se usuce gatul dau fuga sa o deschid.
1. Trebuie sa accept ca ceva rau e pe cale sa se intample. Daca as fi reactionat de la inceput fara panica, as fi fost o curajoasa, dar fiindca imi induc atitudinea asta artificial, prin reflectie sunt doar un copil bun care nu se foieste si deranjeaza in jur.
2. A doua componenta a curajului; vad de fapt, ca mi-ar mai fi trebuit ceva in plus ca sa fiu o curajoasa. Calmul. Nu pot sa imi controlez bataile accelerate ale inimii, capul imi vajaie inafara oricarui control atunci cand mi-e frica. Calmul e bun ca sa poti reincepe sa gandesti, e ca un ceai de menta atunci cand ti se strica burta.
3. Schimb ceva. Totul o sa se intample exact asa cum imi spune frica mea daca nu modific ceva din realitatea actuala. Nu pot sta cu bratele intinse, asteptand sa imi pice in brate nenorocirea.
4. Incerc sa invat ceva din asta si sa fiu mai pregatita data viitoare. Am grija ca acum, in stadiu de pansare sa nu las o bacterie derivata din frica, un soi de temere generala, o fobie. Niciodata sa nu te indepartezi de cauza fricii tale intratat incat sa nu mai stii si sa nu mai ai nimic de-a face cu ea, decat daca tu ai cauzat-o din prostie si greseala. Altfel, tine-o in vizor pana i-ai descoperit toate aspectele, pana te-ai familiarizat cu ea pentru ca ceva cunoscut pana la rutina e un altfel de a spune obisnuinta, linia unde totul e respirabil.
Poate ca ajutorul asta care mi-l dau o sa ma transforme. O sa fiu in planul temerilor si al curajului, inteligenta care se manifesta mai tarziu si ma gandesc la asta de fiecare data cand incep sa ma strang inauntru si sa numar pana la 10 asteptand ca totul sa treaca. Dar nu dispare, frica e tot acolo, trebuie sa ma duc dupa trusa. Toate bolile sufletului,dupa ce le-au picat dantelele si panzele, sunt pana la urma, ireductibile, inseamna o lupta de unu la unu. Daca as castiga-o pe asta insa, as face-o compromitandu-ma, mi-as reteza un simt al nevoii de a depasii constant obstacole. As ajunge sa traiesc nostalgia sterilitatii din cauza locului cauterizat unde dospeam si framantam sentimente.
Teoria asa spune, ca frica ne face mai umani, ca unii stim numai de frica, adica nu putem intelege unele lucruri decat in laboratorul unde ea ne tine sub presiune. Nu stiu ce sa zic. Pe langa ceea ce am invatat de la mine, ii adaug pe toti cunoscutii mei care si ei, la randul lor, fug de ceva mancand pamantul sau ignora de dupa un paravan sensibil pericolele din vietile lor. Asta inseamna ca frica e ceva greu de suportat si ca e discutabil daca o astfel de fortifiere se merita sau e mai degraba e o acrobatie care te poate face sa iti rupi gatul. Utilitatea ei se stabileste doar de conjunctura si de marimea traumei pe care o lasa.
1. Trebuie sa accept ca ceva rau e pe cale sa se intample. Daca as fi reactionat de la inceput fara panica, as fi fost o curajoasa, dar fiindca imi induc atitudinea asta artificial, prin reflectie sunt doar un copil bun care nu se foieste si deranjeaza in jur.
2. A doua componenta a curajului; vad de fapt, ca mi-ar mai fi trebuit ceva in plus ca sa fiu o curajoasa. Calmul. Nu pot sa imi controlez bataile accelerate ale inimii, capul imi vajaie inafara oricarui control atunci cand mi-e frica. Calmul e bun ca sa poti reincepe sa gandesti, e ca un ceai de menta atunci cand ti se strica burta.
3. Schimb ceva. Totul o sa se intample exact asa cum imi spune frica mea daca nu modific ceva din realitatea actuala. Nu pot sta cu bratele intinse, asteptand sa imi pice in brate nenorocirea.
4. Incerc sa invat ceva din asta si sa fiu mai pregatita data viitoare. Am grija ca acum, in stadiu de pansare sa nu las o bacterie derivata din frica, un soi de temere generala, o fobie. Niciodata sa nu te indepartezi de cauza fricii tale intratat incat sa nu mai stii si sa nu mai ai nimic de-a face cu ea, decat daca tu ai cauzat-o din prostie si greseala. Altfel, tine-o in vizor pana i-ai descoperit toate aspectele, pana te-ai familiarizat cu ea pentru ca ceva cunoscut pana la rutina e un altfel de a spune obisnuinta, linia unde totul e respirabil.
Poate ca ajutorul asta care mi-l dau o sa ma transforme. O sa fiu in planul temerilor si al curajului, inteligenta care se manifesta mai tarziu si ma gandesc la asta de fiecare data cand incep sa ma strang inauntru si sa numar pana la 10 asteptand ca totul sa treaca. Dar nu dispare, frica e tot acolo, trebuie sa ma duc dupa trusa. Toate bolile sufletului,dupa ce le-au picat dantelele si panzele, sunt pana la urma, ireductibile, inseamna o lupta de unu la unu. Daca as castiga-o pe asta insa, as face-o compromitandu-ma, mi-as reteza un simt al nevoii de a depasii constant obstacole. As ajunge sa traiesc nostalgia sterilitatii din cauza locului cauterizat unde dospeam si framantam sentimente.
Teoria asa spune, ca frica ne face mai umani, ca unii stim numai de frica, adica nu putem intelege unele lucruri decat in laboratorul unde ea ne tine sub presiune. Nu stiu ce sa zic. Pe langa ceea ce am invatat de la mine, ii adaug pe toti cunoscutii mei care si ei, la randul lor, fug de ceva mancand pamantul sau ignora de dupa un paravan sensibil pericolele din vietile lor. Asta inseamna ca frica e ceva greu de suportat si ca e discutabil daca o astfel de fortifiere se merita sau e mai degraba e o acrobatie care te poate face sa iti rupi gatul. Utilitatea ei se stabileste doar de conjunctura si de marimea traumei pe care o lasa.
luni, 7 februarie 2011
spring is the new black
Prajitoarea. Prajitoarea e vecina care locuieste sub mine si care are hobby-ul de a praji chestii, sau poate doar de a simti mirosul de prajeala- nu pot sa imi dau seama. Daca din cauza femeii asteia m-am plans ca nu mai am aer curat de respirat pentru ca il polueaza pe tot cel disponibil din jurul blocului, acum am mai completat si pe planul linistii cu vecina de sub cealalta camera [ ca ele stau in garsoniere]. Asta s-a maritat de curand si tanarul cuplu cred ca traieste acum in perioada de acomodare pentru ca ating prelung toate extremele. Cand se cearta nu se joaca. Intai pun Alice Cooper si dau muzica tare. Atunci cred ca numai discuta in contradictoriu dar dupaceea identifica problema si incepe bairamul. Ea acopera orice sunet, cand urla, Universul se modifica de asa maniera ca se poate vedea cu ochiul liber. El nu e prea rabdator, poate chiar putin bruta, altfel ea de ce ar tot urla: de ce dai, ba?
Dar se si impaca fiindca iubirea e un proces ciclic care se repeta fara sa se consume. Si isi cheama prietenii ca sa se simta bine, sa glumeasca, sa rada dupa ce au plans destul. Ea rade. Nu stiu de la ce i se trage de rade asa tare, dar eu sunt constienta de fiecare lucru care i se pare amuzant. In unele dati, cand ma supara, am niste scenarii in cap cum ca mi-as uni fortele cu Prajitoarea si as face la snitele si la clatite pana s-ar ineca dusmanca cu fum. Acum ca scriu lucrurile astea ma obosesc mai tare decat atunci cand le gandesc; asa pareau minore, acum par lugubre. Poate ca totusi o sa o las sa scape netaxata.Astia sunt, vecinii nu ti-i alegi.
in rest, masa de aer rece din Siberia se cam duce si sloiurile incep sa se dezghete. Adevarul e ca am nevoie de primavara fiindca acum, cand mi s-a intiparit bine de tot ideea de hibernare, vreau sa stiu ca exista o fereastra ce deschide spre regenerare. Deaia intotdeuna vestile rele vin impreuna cu cele bune fiindca daca ultimele nu le exced chiar si cu o sutime pe cele dintai, ne-am demoraliza in incercarea de a reusi sa le depasim ca si cand ar trebui sa executam o obligatie dintr-o afacere paguboasa.
Nu-i asa ca din cand in cand avem nevoie de un impuls extern ca sa nu ne pierdem ritmul si balansul sau poate tocmai ca sa ni le recuperam? Sau poate nici macar o cerinta atat de personala cat mai degraba o schimbare de peisaj care sa ne includa pe toti, sa ne inghita si sa fim in linia cea dintai unde desi e pericolul mai mare, locurile sunt cele mai bune pentru a vedea. Deaia trebuie sa fie primavara si nu altceva.Sa ni se intample tuturor si sa ne afecteze in moleseala. Sa vina vremea de plimbari seara si cafea servita dimineata la terasa iar la pranz nimeni sa nu moara de cald. Am nevoie de vremea asta ca sa imi treaca rabdarea cu care stau in casa pentru ca afara e frig.
Maine se anunta chiar 14 grade cu plus! Adica 14 elefanti pe o panza de paianjen...
Dar se si impaca fiindca iubirea e un proces ciclic care se repeta fara sa se consume. Si isi cheama prietenii ca sa se simta bine, sa glumeasca, sa rada dupa ce au plans destul. Ea rade. Nu stiu de la ce i se trage de rade asa tare, dar eu sunt constienta de fiecare lucru care i se pare amuzant. In unele dati, cand ma supara, am niste scenarii in cap cum ca mi-as uni fortele cu Prajitoarea si as face la snitele si la clatite pana s-ar ineca dusmanca cu fum. Acum ca scriu lucrurile astea ma obosesc mai tare decat atunci cand le gandesc; asa pareau minore, acum par lugubre. Poate ca totusi o sa o las sa scape netaxata.Astia sunt, vecinii nu ti-i alegi.
in rest, masa de aer rece din Siberia se cam duce si sloiurile incep sa se dezghete. Adevarul e ca am nevoie de primavara fiindca acum, cand mi s-a intiparit bine de tot ideea de hibernare, vreau sa stiu ca exista o fereastra ce deschide spre regenerare. Deaia intotdeuna vestile rele vin impreuna cu cele bune fiindca daca ultimele nu le exced chiar si cu o sutime pe cele dintai, ne-am demoraliza in incercarea de a reusi sa le depasim ca si cand ar trebui sa executam o obligatie dintr-o afacere paguboasa.
Nu-i asa ca din cand in cand avem nevoie de un impuls extern ca sa nu ne pierdem ritmul si balansul sau poate tocmai ca sa ni le recuperam? Sau poate nici macar o cerinta atat de personala cat mai degraba o schimbare de peisaj care sa ne includa pe toti, sa ne inghita si sa fim in linia cea dintai unde desi e pericolul mai mare, locurile sunt cele mai bune pentru a vedea. Deaia trebuie sa fie primavara si nu altceva.Sa ni se intample tuturor si sa ne afecteze in moleseala. Sa vina vremea de plimbari seara si cafea servita dimineata la terasa iar la pranz nimeni sa nu moara de cald. Am nevoie de vremea asta ca sa imi treaca rabdarea cu care stau in casa pentru ca afara e frig.
Maine se anunta chiar 14 grade cu plus! Adica 14 elefanti pe o panza de paianjen...
joi, 27 ianuarie 2011
Am o noua reteta de buna dispozitie, una neluata de la babe negre pe bani ci primita in dar, online de la Radio Guerrilla ( il am pe frecventa in bucatarie de dinainte sa stiu ca il asculta si Plesu, Liiceanu si Patapievici. Cum, chiar, i-o fi convins sa le faca reclama?!): ROA- Ne place, Suie Paparude- Soundcheck, Duck Sauce- Barbara Streisand. Astea is cantece de petrecere pentru mine; la astea ridic mainile in aer si ma misc pe ritm. Acuma sigur, playlist-ul asta mini-mic e o chestiune de gust cu care nu subliniez nimic, vreau doar sa arat la ce face trimitere in mintea mea.
Fiindca sunt alerte si au versuri amuzante, mi se pare ca fac casa buna cu genul de oameni care folosesc toate cuvintele din dictionar. Cei care se exprima larg si amplu fara sa vorbeasca urat si de care nu te temi cand folosesc cuvinte cu greutate pentru ca niciodata nu au facut decat sa se comporte echilibrat. Daca ar spune "innebunesc de plictiseala" nu te-ai gandi ca o ia razna fiindca s-a imbacsit stand undeva de doua zile fara sa faca dus si sa se spele pe dinti; ai trage concluzia ca rezonabil, nu a avut inspiratie ce sa faca intr-o dupa-amiaza si s-a uitat la un film care si ala a fost de trei margarete. Daca i-ai face un compliment l-ar accepta cu naturalete, daca i-ai spune despre un discomfort personal ar incerca sa ti-l rezolve cu o banalitate plina de normal.Stand sa imi aduc aminte, toti cei pe care i-am cunoscut si se incadreaza in descriere sunt oameni care nu vorbesc mult, rad strict numai la ce le pica bine, au o stare de multumire generala.
De la regula asta insa suspectez o exceptie: am fost odata la Academia de muzica la un concert de muzica japoneza; nu stiu daca am mai vorbit sau nu despre el. In fine, spectacolul era organizat de ceva centru de studii asiatice si din partea lui venise sa prezinte fix un asiatic, recte un japonez mic ( nu cred ca era sub media lor de inaltime, totusi) de vreo 30 si ceva de ani. Omul asta si-a dat silinta timp de 3 ore sa o rupa pe romaneste, sa vorbeasca despre importanta schimbului intercultural si sa introduca cat mai calduros invitatii in scena. Era tot o zdroaba, zici ca punea zacusca! Intra pe-o parte, se retragea la marginea scenei, aplauda din suflet si mai ales in orice idee isi strecura dorul de tara prin folosirea sintagmei "noi, giaponezii...". M-a distrat atat de tare cu "giaponezii" lui rostiti cu un zambet luminos, de parca de fiecare data facea o pozna a la Stan si Bran. Specatcolul in sine, a fost mai mult o serbare la care te duci daca esti bunic sau parinte, printre copii, a mai venit si un japonez care nu prea stia ce face si canta la ceva instrument vechi, ca un fierastrau. Niste japoneze grupate care cantau la un soi de harpe pozitionate orizontal- ele stiau ce fac, si un ungur trecut de prima tinerete care se insurase (de curand?!) cu o japoneza si pe care o imbracase in port unguresc. Asta a fost deliciul serii, si nu o sa-l uit cate zile oi avea. Deci juca saraca femeie cum o invatase barba'su si se invartea incurcata in panglicile alea originare din campia Panoniei, de ii sareau calcaiele.
Ideea e ca toata delegatia giaponeza din seara aia a patimit si a trebuit sa isi pastreze calmul afara din casele lor de hartie si inauntrul zidurilor noastre de piatra. Pentru ei a fost un test, emotia lor a fost sincera si i-am apreciat pentru seriozitatea, chiar dedicarea cu care au incercat sa interpreteze. Atunci, uitandu-ma la ei, am avut impresia ca identific oameni de bine, care nu stiu sa se poticneasca si care reactioneaza asa cum am aratat mai devreme. Desi nu vorbeau, nu umblau, si nu aratau ca prototipurile cunoascute de mine, erau acolo, pe grafic.
Hmm, that was a good show, now that I remember it :)
"Punem 50 de bani pe linia de tramvai
Ca ne place, place, ne place, place, place, place"...
Fiindca sunt alerte si au versuri amuzante, mi se pare ca fac casa buna cu genul de oameni care folosesc toate cuvintele din dictionar. Cei care se exprima larg si amplu fara sa vorbeasca urat si de care nu te temi cand folosesc cuvinte cu greutate pentru ca niciodata nu au facut decat sa se comporte echilibrat. Daca ar spune "innebunesc de plictiseala" nu te-ai gandi ca o ia razna fiindca s-a imbacsit stand undeva de doua zile fara sa faca dus si sa se spele pe dinti; ai trage concluzia ca rezonabil, nu a avut inspiratie ce sa faca intr-o dupa-amiaza si s-a uitat la un film care si ala a fost de trei margarete. Daca i-ai face un compliment l-ar accepta cu naturalete, daca i-ai spune despre un discomfort personal ar incerca sa ti-l rezolve cu o banalitate plina de normal.Stand sa imi aduc aminte, toti cei pe care i-am cunoscut si se incadreaza in descriere sunt oameni care nu vorbesc mult, rad strict numai la ce le pica bine, au o stare de multumire generala.
De la regula asta insa suspectez o exceptie: am fost odata la Academia de muzica la un concert de muzica japoneza; nu stiu daca am mai vorbit sau nu despre el. In fine, spectacolul era organizat de ceva centru de studii asiatice si din partea lui venise sa prezinte fix un asiatic, recte un japonez mic ( nu cred ca era sub media lor de inaltime, totusi) de vreo 30 si ceva de ani. Omul asta si-a dat silinta timp de 3 ore sa o rupa pe romaneste, sa vorbeasca despre importanta schimbului intercultural si sa introduca cat mai calduros invitatii in scena. Era tot o zdroaba, zici ca punea zacusca! Intra pe-o parte, se retragea la marginea scenei, aplauda din suflet si mai ales in orice idee isi strecura dorul de tara prin folosirea sintagmei "noi, giaponezii...". M-a distrat atat de tare cu "giaponezii" lui rostiti cu un zambet luminos, de parca de fiecare data facea o pozna a la Stan si Bran. Specatcolul in sine, a fost mai mult o serbare la care te duci daca esti bunic sau parinte, printre copii, a mai venit si un japonez care nu prea stia ce face si canta la ceva instrument vechi, ca un fierastrau. Niste japoneze grupate care cantau la un soi de harpe pozitionate orizontal- ele stiau ce fac, si un ungur trecut de prima tinerete care se insurase (de curand?!) cu o japoneza si pe care o imbracase in port unguresc. Asta a fost deliciul serii, si nu o sa-l uit cate zile oi avea. Deci juca saraca femeie cum o invatase barba'su si se invartea incurcata in panglicile alea originare din campia Panoniei, de ii sareau calcaiele.
Ideea e ca toata delegatia giaponeza din seara aia a patimit si a trebuit sa isi pastreze calmul afara din casele lor de hartie si inauntrul zidurilor noastre de piatra. Pentru ei a fost un test, emotia lor a fost sincera si i-am apreciat pentru seriozitatea, chiar dedicarea cu care au incercat sa interpreteze. Atunci, uitandu-ma la ei, am avut impresia ca identific oameni de bine, care nu stiu sa se poticneasca si care reactioneaza asa cum am aratat mai devreme. Desi nu vorbeau, nu umblau, si nu aratau ca prototipurile cunoascute de mine, erau acolo, pe grafic.
Hmm, that was a good show, now that I remember it :)
"Punem 50 de bani pe linia de tramvai
Ca ne place, place, ne place, place, place, place"...
miercuri, 19 ianuarie 2011
Cateodata, arareori, din nou
Nu trebuie sa primeasca nici o interpretare lunga absenta a postarilor desi tacerea mea a fost atat de bine realizata incat s-ar fi putut traduce cu un semnal de alarma, de abandon. Daca dezvalui ca problema principala a fost lipsa netului doua luni de zile urmate de sarbatorile de iarna, presesiune si sesiune, nu fac decat sa reduc din farmecul si bucuria reintalnirii care se cade sa urmeze unui obstacol mai consistent. Si daca e asa, asta va pot spune, ca au existat si ganduri si schimbari si doing some living si ca pe alocuri am semnalat o crestere incurajatoare care ma porneste sa scriu iar.
Ma opresc tot la oameni, orice mi-ai scoate in fata, se pare ca nimic nu reuseste sa ma acapareze si nici sa ma impresioneze mai tare. E vorba si de comportament- pe care il observ atunci, direct, vis-a-vis de mine, si de toata persoana luata ca entitate cu o arhitectura bizara care poate avea fatada bine alcatuita dar nu rateaza ocazia sa fenteze la spate sa mai faca o conie, un acaret de depozitat inutilitati si mizerii.
Nici o problema, nimeni nu crede mai tare ca mine ca nimeni nu e perfect, in plus, eu vad chiar o ameliorare in dosirea defectelor; chiar daca le ai, nu inseamna ca trebuie sa defilezi cu ele pe sub furcile caudine. E un efort si sa le ti pentru tine iar asta merita apreciere pentru ca nu ii obligi pe toti care te vad sa ia o pozitie fata de ele ci ii lasi doar pe cei care insista, sa se apropie sa aiba de-a face cu ele. Bun, dar asta inseamna ca cineva vrea sa te cunoasca, ipoteza care nu echivaleaza cu cea in care tu vrei ca altii sa te cunoasca, desi, stiu, sunt doar cateva cuvinte schimbate pe care daca as fi cumsecade le-as trece cu vederea.
Deci, FAZA. Nu o sa plicitisesc cu detalii de scenariu cum am ajuns intr-o cafenea pentru o discutie relaxanta cu o prietena. O sa sar direct la ce s-a intamplat dupa 20 de minute cand un individ buhait chiar atunci de la alcool dar cel mai probabil murdar de cu o zi inainte vine si se aseaza fara sa ceara voie. Probabil ca plutea in aer minimul sanselor lui de succes de a intra in vorba cu noi, asa ca, inteligent (vorba vine)se tranteste pe scaunul care era in plus. E, chipurile, revoltat ca la bar nu sunt lime-uri sa bea El mojito si cand scriu pronumele cu majuscula nu ma refer la nici un tata sfant ci la orgoliul care statea inaintea staturii lui alcoolice. Ca noi ce parere avem? E posibil asa ceva? Noi ne uitam si vedem ca bea deja ceva cu lamaie, mai mult, daca te uiti in jur cafeneaua e modesta, studenteasca si nimeni nu are pretentii atata timp cat au cafea,ceai, vin si bere buna. Noi zicem ca nu avem nici o parere, o dam pe gluma, ii dam de inteles ca nu ii vrem compania. Old Macdonald nu ghiceste decat subtilitati de la ferma lui si sta ca taurul si povesteste. Eu ii zic: "Vai, ce ma plicitisesti!" cu intonatie si mimica adecvata si ce sa vezi? Ii mai creste un cap in stare de ebrietate, cu totul altfel decat al lui, mai mic si mai varstnic cu par grizonat si mai putin. De fapt e al amicului lui ,care a venit sa-l sustina pe clovnul nr.1 din parcare. Asta e si mai dat naibii. El e destept,ii plac literele, filozofia. Din prima il ginesc ca e economist fiindca debiteaza un termen de specialitate. La starea in care se aflau trebuia sa fie ceva din viata curenta fiindca in acele momente amandoi se aflau pe banda de urgenta a limbii romane si foloseau chiar numai ce mai mergea si asa, pe avarii. Intelectualul nedemonstrat se mira, se aseaza mai bine, intre timp, celalalt apuca sa se batoseasca- daca el vrea...lime-uri, pai sa fie... ca el vrea! ca el e client fidel! Economistul este, din punctul meu de vedere, un exemplar din specia vasta a bautorilor inzestrati dar cu un comportament deviant in cazul lui. Exact ca si porumbeii citadini, noile generatii, care nu se mai sperie, nu mai zboara decat la un metru de sol si ameninta sa se bage in oameni,preferand sa se plimbe prin piatete cu atitudinea bisnitarilor posesivi pe teritoriului lor de business. Economistul deci, e ostil, nimic nu-i convine, daca il intrebi de persoana lui nu-i bine, in rest, balmajeste numai idiotenii, cred ca dintre toti pe el insusi s-a enervat cel mai tare ca si-a deschis gura.
Noi mai aveam jumatate de pahar de vin, am dat banii, acuma ce era sa facem? Si asa nu dura mult, am zis sa il terminam si sa plecam. Deci inca cateva minute cu cei doi Mowgli. Pe parcursul lor il poreclim pe clovnul nr.1 cu Parvu, pentru ca lui i s-a parut irelevant/ anormal sa se prezinte iar pe economist il arat cu degetul cand vad ca poarta un inel de argint de femeie pe pinky. Ma minunez un pic pentru ca asa, de la distanta, nu parea efeminat sau bagat in boala. Il intreb daca i se pare normal; greseala mea, fiindca el se rascoleste tot si imi invoca faptul ca are valoare sentimentala si ca de ce bag de vina ca si eu port inel "Ia uita-te la ea!"
"Pai mai," zic eu, "eu sunt fata, femeile poarta bijuterii de cand lumea, si al meu oricum nu are nimic excentric, nu are un cap de mort". Degeaba, inelul lui de femeie pe pinky debordeaza de pretiozitate si eu sunt cum sunt pentru ca nu imi dau seama de asta. Ma indoiesc puternic.
Plecam.
Pe drum ma gandesc ca oamenii astia o sa fie acolo si peste 5 ani daca nu se inchide barul si ca o sa devina din ce in ce mai scortosi cum scrie in cartea adictiei de alcool. Ba mai mult, o sa deranjeze si pe altii, o sa se aseze la mesele lor si dupa cum intuiesc, diminetile o sa fie la fel de deprimati ca nu se salveaza din starea aia de viata cu putin sens. Dar pe langa asta, cat timp am petrecut cu ei, am sesizat totodata cum se bucurau de noutate si cum asta ii facea imuni la respingerea noastra de a vorbi cu ei. Erau asa de comfortabili cu chestia asta incat jucau rolul adversarilor care si ei au ceva sa ne impute: ca nu suntem deacord cu principii, suntem recalcitrante, vrem (sic!) sa stim cum ii cheama. Mi s-a parut ca pe si la masa erau asa de putine incat nu puteai sa strangi nici de un pumn de scame. Toti eram tampiti- noi de sictireala, ei de ce or fi fost. Si atunci m-am bucurat ca da, in unele zile viata consuma putin, si energie, si noutate, si mancare, cand tu nu ceri multe si le faci pe toate in proportii de gospodina. Iar asta te face sa nu poti spune ca nu ai pentru ca ai muncit in fond si la urma urmei, sa umpli o cavitate, un lips.
Ne asteapta un an greu, sa fim strangatori.
Ma opresc tot la oameni, orice mi-ai scoate in fata, se pare ca nimic nu reuseste sa ma acapareze si nici sa ma impresioneze mai tare. E vorba si de comportament- pe care il observ atunci, direct, vis-a-vis de mine, si de toata persoana luata ca entitate cu o arhitectura bizara care poate avea fatada bine alcatuita dar nu rateaza ocazia sa fenteze la spate sa mai faca o conie, un acaret de depozitat inutilitati si mizerii.
Nici o problema, nimeni nu crede mai tare ca mine ca nimeni nu e perfect, in plus, eu vad chiar o ameliorare in dosirea defectelor; chiar daca le ai, nu inseamna ca trebuie sa defilezi cu ele pe sub furcile caudine. E un efort si sa le ti pentru tine iar asta merita apreciere pentru ca nu ii obligi pe toti care te vad sa ia o pozitie fata de ele ci ii lasi doar pe cei care insista, sa se apropie sa aiba de-a face cu ele. Bun, dar asta inseamna ca cineva vrea sa te cunoasca, ipoteza care nu echivaleaza cu cea in care tu vrei ca altii sa te cunoasca, desi, stiu, sunt doar cateva cuvinte schimbate pe care daca as fi cumsecade le-as trece cu vederea.
Deci, FAZA. Nu o sa plicitisesc cu detalii de scenariu cum am ajuns intr-o cafenea pentru o discutie relaxanta cu o prietena. O sa sar direct la ce s-a intamplat dupa 20 de minute cand un individ buhait chiar atunci de la alcool dar cel mai probabil murdar de cu o zi inainte vine si se aseaza fara sa ceara voie. Probabil ca plutea in aer minimul sanselor lui de succes de a intra in vorba cu noi, asa ca, inteligent (vorba vine)se tranteste pe scaunul care era in plus. E, chipurile, revoltat ca la bar nu sunt lime-uri sa bea El mojito si cand scriu pronumele cu majuscula nu ma refer la nici un tata sfant ci la orgoliul care statea inaintea staturii lui alcoolice. Ca noi ce parere avem? E posibil asa ceva? Noi ne uitam si vedem ca bea deja ceva cu lamaie, mai mult, daca te uiti in jur cafeneaua e modesta, studenteasca si nimeni nu are pretentii atata timp cat au cafea,ceai, vin si bere buna. Noi zicem ca nu avem nici o parere, o dam pe gluma, ii dam de inteles ca nu ii vrem compania. Old Macdonald nu ghiceste decat subtilitati de la ferma lui si sta ca taurul si povesteste. Eu ii zic: "Vai, ce ma plicitisesti!" cu intonatie si mimica adecvata si ce sa vezi? Ii mai creste un cap in stare de ebrietate, cu totul altfel decat al lui, mai mic si mai varstnic cu par grizonat si mai putin. De fapt e al amicului lui ,care a venit sa-l sustina pe clovnul nr.1 din parcare. Asta e si mai dat naibii. El e destept,ii plac literele, filozofia. Din prima il ginesc ca e economist fiindca debiteaza un termen de specialitate. La starea in care se aflau trebuia sa fie ceva din viata curenta fiindca in acele momente amandoi se aflau pe banda de urgenta a limbii romane si foloseau chiar numai ce mai mergea si asa, pe avarii. Intelectualul nedemonstrat se mira, se aseaza mai bine, intre timp, celalalt apuca sa se batoseasca- daca el vrea...lime-uri, pai sa fie... ca el vrea! ca el e client fidel! Economistul este, din punctul meu de vedere, un exemplar din specia vasta a bautorilor inzestrati dar cu un comportament deviant in cazul lui. Exact ca si porumbeii citadini, noile generatii, care nu se mai sperie, nu mai zboara decat la un metru de sol si ameninta sa se bage in oameni,preferand sa se plimbe prin piatete cu atitudinea bisnitarilor posesivi pe teritoriului lor de business. Economistul deci, e ostil, nimic nu-i convine, daca il intrebi de persoana lui nu-i bine, in rest, balmajeste numai idiotenii, cred ca dintre toti pe el insusi s-a enervat cel mai tare ca si-a deschis gura.
Noi mai aveam jumatate de pahar de vin, am dat banii, acuma ce era sa facem? Si asa nu dura mult, am zis sa il terminam si sa plecam. Deci inca cateva minute cu cei doi Mowgli. Pe parcursul lor il poreclim pe clovnul nr.1 cu Parvu, pentru ca lui i s-a parut irelevant/ anormal sa se prezinte iar pe economist il arat cu degetul cand vad ca poarta un inel de argint de femeie pe pinky. Ma minunez un pic pentru ca asa, de la distanta, nu parea efeminat sau bagat in boala. Il intreb daca i se pare normal; greseala mea, fiindca el se rascoleste tot si imi invoca faptul ca are valoare sentimentala si ca de ce bag de vina ca si eu port inel "Ia uita-te la ea!"
"Pai mai," zic eu, "eu sunt fata, femeile poarta bijuterii de cand lumea, si al meu oricum nu are nimic excentric, nu are un cap de mort". Degeaba, inelul lui de femeie pe pinky debordeaza de pretiozitate si eu sunt cum sunt pentru ca nu imi dau seama de asta. Ma indoiesc puternic.
Plecam.
Pe drum ma gandesc ca oamenii astia o sa fie acolo si peste 5 ani daca nu se inchide barul si ca o sa devina din ce in ce mai scortosi cum scrie in cartea adictiei de alcool. Ba mai mult, o sa deranjeze si pe altii, o sa se aseze la mesele lor si dupa cum intuiesc, diminetile o sa fie la fel de deprimati ca nu se salveaza din starea aia de viata cu putin sens. Dar pe langa asta, cat timp am petrecut cu ei, am sesizat totodata cum se bucurau de noutate si cum asta ii facea imuni la respingerea noastra de a vorbi cu ei. Erau asa de comfortabili cu chestia asta incat jucau rolul adversarilor care si ei au ceva sa ne impute: ca nu suntem deacord cu principii, suntem recalcitrante, vrem (sic!) sa stim cum ii cheama. Mi s-a parut ca pe si la masa erau asa de putine incat nu puteai sa strangi nici de un pumn de scame. Toti eram tampiti- noi de sictireala, ei de ce or fi fost. Si atunci m-am bucurat ca da, in unele zile viata consuma putin, si energie, si noutate, si mancare, cand tu nu ceri multe si le faci pe toate in proportii de gospodina. Iar asta te face sa nu poti spune ca nu ai pentru ca ai muncit in fond si la urma urmei, sa umpli o cavitate, un lips.
Ne asteapta un an greu, sa fim strangatori.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)