Transmit live din interiorul Bibliotecii Centrale a Universitatii (a.k.a BCU) unde o duduie face naveta din spatele salii spre afara, probabil spre tonomatul de cafea pe care il exploateaza ca pe o mina de sare. E inalta si pe tocuri si somehow, pieptul si fundul ii sunt intr-o sinergie exceptionala fiindca sanul stang cred ca trage de ureche buca dreapta si buca stanga se razbuna in acelasi fel pe sanul drept. Asa se intampla, ca si cand intra si cand iese, femeie asta are ceva miscator in ea pe care il poarta cu o expresie importanta. Fie arta din aparitia ei fie tocurile de 12 cm fac acest aspect vizibil. Noi restul, majoritatea, ne batem capul pentru licenta, folosim maro in jurul ochilor ca sa exprimam ingrijorare. Frazele vin greu chiar si aici, in casa literelor unde bibliotecarii iti aduc cartile dupa ce ai citit ce ti-ai adus de acasa si te hotarasti sa pleci. Dar nu e stres, aici mai opereaza si solidaritatea umana sub forma parcatului la pupitrele altora si stat in povesti. Se formeaza astfel mici claci (asta sa fie pluralul de la "claca"?!) mai ales dupa ora pranzului, cand toti se intorc de la cantina Farmaciei tratati cu mazare si pulpe de pui.
        Eu am ce am cu mamutul. E un tip inalt care se fataie prin excelenta, fornaia si da indicatii la doi blegi care cer locuri langa el!  De obicei el nu constituie o problema dar s-a intamplat sa primesc loc langa el si atunci mi s-a zis cu ziua de studiu. S-a intins sa vada ce scriu, s-a intins numai asa ca sa isi pocneasca oasele, s-a dus de n ori la baie, a vorbit in soapta la telefon, a facut tot ce e omeneste posibil incat sa nu stea sa-si citeasca paginile. Am strans din umeri acum cateva zile si de atunci am renuntat sa mai fiu constienta de existenta mamutului de frica sa nu fiu acuzata ca vad cai verzi pe pereti sau ca ma ocup de pasiuni desuete cum ar fi studiul dinozaurilor.
  Inchei transmisiunea ca sa nu fiu mai rau ca mamutul si sa fac lucrul pentru care am si venit.

despre iertare

      Nu exista sentimente absolute, ele planeaza doar in deriva ca si concepte.Sunt niste inorogi care impung  si au unicul rol de a incarca cu vina orice intrerupere a unei emotii a carei disparitie e infricosatoare. Eu stiu cel mai bine; am testat. Mama mea m-a iubit cand eram mica cu tot ce poate fi mai bun intr-un om. Nu am simtit nici o clipa ca nu ma aflu in cea mai sigura si definitiva dragoste; daca nu era pentru mama, nu as fi stiut cum se abordeaza certitudinea si nici cum sa practic devotiunea. S-a intamplat sa cresc, mama s-a speriat de cum incepeam sa judec si cred ca orice parinte trece prin sperietura deviantelor adolescentine cand formarea e mai violenta si mai ales neprevizibila. Si atunci cred ca a avut momente cand a vrut sa uitam una de alta sau cel putin sa isi ia inapoi o parte din dragoste care o facea vulnerabila si eu am raspuns la fel fiindca distantele nu se pot crea decat prin reciprocitate. Si ii multesc pentru asta pentru ca asa am primit a doua lectie despre alienare si reintoarcere; chiar daca au fost numai zile in care nu ne-am vorbit, chiar daca nu am reusit niciodata sa cadem deacord la ce ora sa ma intorc acasa in liceu, am inteles ca bucatarului nu ii iese intotdeauna mancarea buna dar ramane acelasi maestru care isi stapaneste arta si poate nici mai mult, nici mai putin sa ii invete pe altii.
    De aici, cu deschidere dar fara experienta, am dedus ca odata voi avea o sarcina mai grea, ca voi avea de iertat. Oamenii nu-si dau seama ce greutate are actul asta si cata putere liberatoare. Ei se refera la 'a ierta' atunci cand abandoneaza o ura, simtindu-se prea obositi sa mai lupte fara sa gaseasca satisfactie. Insa iertarea e ceva dificil, te cauta la temelie ca sa vada daca esti bine construit, se leaga de calmul si echilibrul tau si iti cere sa dovedesti ca in lantul trofic uman exista viziune inainte de nevoie. Da, egoismul atasat nevoii de conservare trebuie sa paleasca in fata unei priviri inteligente in viitor care dezvaluie un gambit, o smecherie. Pierzi un pion mediocru al razbunarii ca sa castigi curand piesa grea a eliberarii, a succesului de a nu trai cu resentimente sau frustrari.
 Mai mult, iertarea nu e ca si pocainta, nu are termen pana in al doisprezecelea ceas. Ea are un timp al ei dupa care devine numai ultimul lucru care mai poate fi facut- o chimioterapie dureroasa. Fi serios, nu invarti pe degete 'chestia asta'- ai bagateliza 'a serious affair'. Mi se pare atat de tacuta si demna iertarea asta incat nu cred ca multi sunt in stare de ea intre atata galagie si lipsa de perspectiva. De obicei, reactia spontana e sa inchizi ochii si sa dai cu pumnii in speranta ca il nimeresti pe agresor.
 Pe dealta parte sa numaram si cati sunt demni de iertare sau poate luarea lor in calcul nici nu are rost. Iertarea trebuie sa apartina doar celui care o face; ea reprezinta un insemn personal, onorific pentru parcurgerea maratonului in care dorinta de a face rau cuiva se disipeste.
  Pentru iertare si final- Erik Satie Gymnopedie No.1

Bau! Sunt eu talentul ascuns de pe scara blocului, cand auzi cea mai frumoasa voce de sus si crezi ca e o piesa noua la Tv, sunt de fapt eu, la dus, dand frau liber emotiilor. Identitatea mea ramane cu toate astea ascunsa, ar putea fi- logic- oricare dintre persoanele care fac dus in apartamentul de deasupra. Un ac valoros intr-un car cu fan, adica iarba uscata= aia risipa!
 Probabil s-a aflat deja, romanii au talent, nu ne mai ascundem dupa deget. Da, au. Uitandu-ma la cateva filmulete, unii m-au surprins dar sub rezerva creata de vizionarea Britain's got talent unde daca nu a fost sonorizarea dintr-o era viitoare, aia chiar puteau mai bine ca ai nostri. Sunt oameni cu voce si alte aptitudini printre multi altii care au dat gres in a demonstra ceva dar sunt atat de numerosi incat e ca si cum ai intra intr-un carrefour la raionul specialitati. Asa nici pateul din ficatul unui animal deosebit nu iti mai face cu ochiul si nu reuseste sa se detaseze net de alte produse. La fel si cu cei care urca acum pe scena: sunt draguti dar nu stiu la ce fel de recunoastere se asteapta. Sa recunoastem, din 10 oameni maxim o sa gasesti pe cineva capabil sa iti cante o melodie nefalsata cap coada iar daca cauti intre 20 o sa gasesti pe cineva care are o inflexiune cu vino'n 'coa. Cu toate astea nu toti sunt facuti sa ajunga clienti ai caselor de discuri. Exista un singur Rembrandt, un singur Degas, un singur Klimt si multi alti pictori talentati care ii pot reproduce aproape fidel. Asa, si?! Ei nu vor aduce nimic nou in istoria picturii,cea mai mare bucurie a lor va fi probabil ca au intrat la scoala de arte si au absolvit-o. Vor ramane sa isi numere diplomele, sa fie cunoscuti in cartier ca "ala care picteaza". Asa si oamenii astia. Da, Dumnezeu a dat atata har in lume incat ar trebuie sa abunde de coruri pe la fiecare colt de strada insa nu la toti le-a dat inspiratie si chemare pentru asa ceva. Atata tot. Nu contest concursul si concurentii, ma intreb numai daca toata lumea intelege acelasi lucru ca si mine: acela ca daca poti canta sau desena asta nu te transforma intr-un talent  si cel mai cinstit si probabil nu o sa beneficiezi de notorietate.

femeile interpreteaza

  Chipurile, femeile interpreteaza prea mult. Daca faci un gest, pentru ele asta inseamna sa le arunci un os pe care il rumega pana il seaca.
   M-am hotarat acum cateva minute sa vin in aparare, sa arat ca asta nu e o manifestare paranoica care rezida in gena patologica a sexului slab. In conjuncturile in care m-am gasit in ultima vreme, am fost nevoita sa fiu foarte atenta la ce spun si sa ma conving din mers ca sinceritatea, chiar si diplomata nu e intotdeauna solutia. Uneori, daca esti suficient de destept si ubicuu, si numai daca esti cu adevarat convins ca e in regula, poti sa omiti, sa minimalizezi pana la sange sau sa treci in asteptare, un anumit lucru. Atat si numai atat te poti indeparta de la regula lustruita ca intotdeauna e bine sa servesti adevarul ca painea, adica cald si cu riscul de a suferi de dureri de stomac de la coca. Nimeni nu zice sa minti, e bine daca ai inteles pana acum ce e diplomatia, dar am ajuns acum sa mai invat si lectia sanatatii de a vedea cat mai mult in celalalt. Asadar, acolo unde exista tensiune, masura de prim ajutor o reprezinta decongestionarea atmosferei; numai asa poti desface, lamuri si inlatura o problema fara sa ramana cicatrici. E normal sa treci peste un diferend cu succes atunci cand arati celuilati ca nu replici cu manie si ciuda, ci cauti o solutie pe un ton cooperant ca si cand amandoi, automat, aveti gandul asta. Din moment ce incepi intr-o nota de calm o conversatie iti motivezi si conlocutorul sa faca acelasi lucru. Dar ca sa ajungi la starea asta in care detii controlul si inima nu iti sta stransa, trebuie sa gandesti si de pe pozitia celuilat, sa petreci timp incercand sa-l intelegi. A te transpune in pielea celuilalt e un fel de meditatie pe barna pentru ca te obliga sa tii linia dreapta, sa nu aluneci in partea in care crezi ca ar face ceea ceea ce ai face tu si nici in partea in care i-ai exagera reactiile.
    Acum, de ce si-ar da cineva atata bataie de cap sa inteleaga intotdeauna semnificatia transcendentala a faptelor altui om? Pai singurul raspuns dictat de logica ar fi pentru ca ii pasa, adica chestiunea reprezinta un anumit grad semnificativ de importanta. In paranteza, si cu satisfactie notez pentru ignoranti, daca o femeie nu interpreteaza vis-avis de un barbat inseamna ca il mesteca si-l scuipa afara mai usor ca pe guma Turbo. Iar daca isi da interesul, nu asta constituie greseala ei ci faptul ca isi exprima fara virgula impacientarea, starea de rumegarea, isi incrunta sprancenele, isi agita mainile. Nu omite, serveste impreuna cu explicatiile de preparare. Aici admit ca femeile se expun enorm si nu fac decat sa enerveze pentru ca muta atentia de pe ceea ce trebuie rezolvat pe persoana lor-labila la momentul explicatiilor pe care le da.
   Cu toate astea, mie mi se pare ca atunci cand un om isi dezvaluie total starea, practic iti pune in brate si solutia. E evident unde bate, ce vrea sa auda, trebuie doar sa vezi daca esti dispus sa dai ce cere. S-a trecut de etapa intrebarilor, mai raman de bifat optiunile. "you're the puppeteer" cum zice Paloma Faith.
    Acum ma duc sa interpretez la licenta; acolo sunt convinsa ca nu se supara nimeni cu cat scriu mai mult.
 

     Frica e constiinta unei amenintari care te vizeaza; cand ti-e frica stii ca intr-un fel sau altul ai sa o patesti. Te gandesti ca o sa te doara si momentele acelei suferinte o sa se dilate in nestire si o sa te prinda intr-o vesnicie in care singura ta prerogativa e sa rabzi. Prin urmare frica miroase durerea; se hraneste cu spor de pe corpul ei cu cat e mai mare si mai conturat, cu cat e mai greu si mai tare. Ea nu se termina niciodata, nici macar atunci cand se intampla pericolul, ramane ca un dinte stricat care se incapataneaza sa se agate in radacina. Mi s-a intamplat de atatea ori sa ma tem incat undeva in suflet, mi-am construit o trusa de prim ajutor pe care o tin la indemana ca si bolnaviciosii care isi cunosc maladiile frecvente si tin in buzunarul fiecarei haine cate o pastila in caz de nevoie. Cand incep sa mi se raceasca mainile si sa mi se usuce gatul dau fuga sa o deschid.
    1. Trebuie sa accept ca ceva rau e pe cale sa se intample. Daca as fi reactionat de la inceput fara panica, as fi fost o curajoasa, dar fiindca imi induc atitudinea asta artificial, prin reflectie sunt doar un copil bun care nu se foieste si deranjeaza in jur.
    2. A doua componenta a curajului; vad de fapt, ca mi-ar mai fi trebuit ceva in plus ca sa fiu o curajoasa. Calmul. Nu pot sa imi controlez bataile accelerate ale inimii, capul imi vajaie inafara oricarui control atunci cand mi-e frica. Calmul e bun ca sa poti reincepe sa gandesti, e ca un ceai de menta atunci cand ti se strica burta.
    3. Schimb ceva. Totul o sa se intample exact asa cum imi spune frica mea daca nu modific ceva din realitatea actuala. Nu pot sta cu bratele intinse, asteptand sa imi pice in brate nenorocirea.
    4. Incerc sa invat ceva din asta si sa fiu mai pregatita data viitoare. Am grija ca acum, in stadiu de pansare sa nu las o bacterie derivata din frica, un soi de temere generala, o fobie. Niciodata sa nu te indepartezi de cauza fricii tale intratat incat sa nu mai stii si sa nu mai ai nimic de-a face cu ea, decat daca tu ai cauzat-o din prostie si greseala. Altfel, tine-o in vizor pana i-ai descoperit toate aspectele, pana te-ai familiarizat cu ea pentru ca ceva cunoscut pana la rutina e un altfel de a spune obisnuinta, linia unde totul e respirabil.
     Poate ca ajutorul asta care mi-l dau o sa ma transforme. O sa fiu in planul temerilor si al curajului, inteligenta care se manifesta mai tarziu si ma gandesc la asta de fiecare data cand incep sa ma strang inauntru si sa numar pana la 10 asteptand ca totul sa treaca. Dar nu dispare, frica e tot acolo, trebuie sa ma duc dupa trusa. Toate bolile sufletului,dupa ce le-au picat dantelele si panzele, sunt pana la urma, ireductibile, inseamna o lupta de unu la unu. Daca as castiga-o pe asta insa, as face-o compromitandu-ma, mi-as reteza un simt al nevoii de a depasii constant obstacole. As ajunge sa traiesc nostalgia sterilitatii din cauza locului cauterizat unde dospeam si framantam sentimente.
     Teoria asa spune, ca frica ne face mai umani, ca unii stim numai de frica, adica nu putem intelege unele lucruri decat in laboratorul unde ea ne tine sub presiune. Nu stiu ce sa zic. Pe langa ceea ce am invatat de la mine, ii adaug pe toti cunoscutii mei care si ei, la randul lor, fug de ceva mancand pamantul sau ignora de dupa un paravan sensibil pericolele din vietile lor. Asta inseamna ca frica e ceva greu de suportat si ca e discutabil daca o astfel de fortifiere se merita sau e mai degraba e o acrobatie care te poate face sa iti rupi gatul. Utilitatea ei se stabileste doar de conjunctura si de marimea traumei pe care o lasa.
   
  

spring is the new black

  Prajitoarea. Prajitoarea e vecina care locuieste sub mine si care are hobby-ul de a praji chestii, sau poate doar de a simti mirosul de prajeala- nu pot sa imi dau seama. Daca din cauza femeii asteia m-am plans ca nu mai am aer curat de respirat pentru ca il polueaza pe tot cel disponibil din jurul blocului, acum am mai completat si pe planul linistii cu vecina de sub cealalta camera [ ca ele stau in garsoniere]. Asta s-a maritat de curand si tanarul cuplu cred ca traieste acum in perioada de acomodare pentru ca ating prelung toate extremele. Cand se cearta nu se joaca. Intai pun Alice Cooper si dau muzica tare. Atunci cred ca numai discuta in contradictoriu dar dupaceea identifica problema si incepe bairamul. Ea acopera orice sunet, cand urla, Universul se modifica de asa maniera ca se poate vedea cu ochiul liber. El nu e prea rabdator, poate chiar putin bruta, altfel ea de ce ar tot urla: de ce dai, ba?
   Dar se si impaca fiindca iubirea e un proces ciclic care se repeta fara sa se consume. Si isi cheama prietenii ca sa se simta bine, sa glumeasca, sa rada dupa ce au plans destul. Ea rade. Nu stiu de la ce i se trage de rade asa tare, dar eu sunt constienta de fiecare lucru care i se pare amuzant. In unele dati, cand ma supara, am niste scenarii in cap cum  ca mi-as uni fortele cu Prajitoarea si as face la snitele si la clatite pana s-ar ineca dusmanca cu fum. Acum ca scriu lucrurile astea ma obosesc mai tare decat atunci cand le gandesc; asa pareau minore, acum par lugubre. Poate ca totusi o sa o las sa scape netaxata.Astia sunt, vecinii nu ti-i alegi.
    in rest, masa de aer rece din Siberia se cam duce si sloiurile incep sa se dezghete. Adevarul e ca am nevoie de primavara fiindca acum, cand mi s-a intiparit bine de tot ideea de hibernare, vreau sa stiu ca exista o fereastra ce deschide spre regenerare. Deaia intotdeuna vestile rele vin impreuna cu cele bune fiindca daca ultimele nu le exced chiar si cu o sutime pe cele dintai, ne-am demoraliza in incercarea de a reusi sa le depasim ca si cand ar trebui sa executam o obligatie dintr-o afacere paguboasa.
    Nu-i asa ca din cand in cand avem nevoie de un impuls extern ca sa nu ne pierdem ritmul si balansul sau poate tocmai ca sa ni le recuperam? Sau poate nici macar o cerinta atat de personala cat mai degraba o schimbare de peisaj care sa ne includa pe toti, sa ne inghita si sa fim in linia cea dintai unde desi e pericolul mai mare, locurile sunt cele mai bune pentru a vedea. Deaia trebuie sa fie primavara si nu altceva.Sa ni se intample tuturor si sa ne afecteze in moleseala. Sa vina vremea de plimbari seara si cafea servita dimineata la terasa iar la pranz nimeni sa nu moara de cald. Am nevoie de vremea asta ca sa imi treaca rabdarea cu care stau in casa pentru ca afara e frig.
   Maine se anunta chiar 14 grade cu plus! Adica 14 elefanti pe o panza de paianjen...

    Am o noua reteta de buna dispozitie, una neluata de la babe negre pe bani ci primita in dar, online de la Radio Guerrilla ( il am pe frecventa in bucatarie de dinainte sa stiu ca il asculta si Plesu, Liiceanu si Patapievici. Cum, chiar, i-o fi convins sa le faca reclama?!): ROA- Ne place, Suie Paparude- Soundcheck, Duck Sauce- Barbara Streisand. Astea is cantece de petrecere pentru mine; la astea ridic mainile in aer si ma misc pe ritm. Acuma sigur, playlist-ul asta mini-mic e o chestiune de gust cu care nu subliniez nimic, vreau doar sa arat la ce face trimitere in mintea mea.
    Fiindca sunt alerte si au versuri amuzante, mi se pare ca fac casa buna cu genul de oameni care folosesc toate cuvintele din dictionar. Cei care se exprima larg si amplu fara sa vorbeasca urat si de care nu te temi cand folosesc cuvinte cu greutate pentru ca niciodata nu au facut decat sa se comporte echilibrat. Daca ar spune "innebunesc de plictiseala" nu te-ai gandi ca o ia razna fiindca s-a imbacsit stand undeva de doua zile fara sa faca dus si sa se spele pe dinti; ai trage concluzia ca rezonabil, nu a avut inspiratie ce sa faca intr-o dupa-amiaza si s-a uitat la un film care si ala a fost de trei margarete. Daca i-ai face un compliment l-ar accepta cu naturalete, daca i-ai spune despre un discomfort personal ar incerca sa ti-l rezolve cu o banalitate plina de normal.Stand sa imi aduc aminte, toti cei pe care i-am cunoscut si se incadreaza in descriere sunt oameni care nu vorbesc mult, rad strict numai la ce le pica bine, au o stare de multumire generala.
     De la regula asta insa suspectez o exceptie: am fost odata la Academia de muzica la un concert de muzica japoneza; nu stiu daca am mai vorbit sau nu despre el. In fine, spectacolul era organizat de ceva centru de studii asiatice si din partea lui venise sa prezinte fix un asiatic, recte un japonez mic ( nu cred ca era sub media lor de inaltime, totusi) de vreo 30 si ceva de ani. Omul asta si-a dat silinta timp de 3 ore sa o rupa pe romaneste, sa vorbeasca despre importanta schimbului intercultural si sa introduca cat mai calduros invitatii in scena. Era tot o zdroaba, zici ca punea zacusca! Intra pe-o parte, se retragea la marginea scenei, aplauda din suflet si mai ales in orice idee isi strecura dorul de tara prin folosirea sintagmei "noi, giaponezii...". M-a distrat atat de tare cu "giaponezii" lui rostiti cu un zambet luminos, de parca de fiecare data facea o pozna a la Stan si Bran. Specatcolul in sine, a fost mai mult o serbare la care te duci daca esti bunic sau parinte, printre copii, a mai venit si un japonez care nu prea stia ce face si canta la ceva instrument vechi, ca un fierastrau. Niste japoneze grupate care cantau la un soi de harpe pozitionate orizontal- ele stiau ce fac, si un ungur trecut de prima tinerete care se insurase (de curand?!) cu o japoneza  si pe care o imbracase in port unguresc. Asta a fost deliciul serii, si nu o sa-l uit cate zile oi avea. Deci juca saraca femeie cum o invatase barba'su si se invartea incurcata in panglicile alea originare din campia Panoniei, de ii sareau calcaiele.
  Ideea e ca toata delegatia giaponeza din seara aia a patimit si a trebuit sa isi pastreze calmul afara din casele lor de hartie si inauntrul zidurilor noastre de piatra. Pentru ei a fost un test, emotia lor a fost sincera si i-am apreciat pentru seriozitatea, chiar dedicarea cu care au incercat sa interpreteze. Atunci, uitandu-ma la ei, am avut impresia ca identific oameni de bine, care nu stiu sa se poticneasca si care reactioneaza asa cum am aratat mai devreme. Desi nu vorbeau, nu umblau, si nu aratau ca prototipurile cunoascute de mine, erau acolo, pe grafic.
   Hmm, that was a good show, now that I remember it :)
"Punem 50 de bani pe linia de tramvai
Ca ne place, place, ne place, place, place, place"...