Trepte

Intradevar, nu ne dam seama cand ne schimbam sau cand altceva vine si ne modeleaza din interior, cand un alter ego tacut dar mai hotarat decat noi vine si ne deraiaza directia de actiune, ne scoate din pasivitate sau ne opreste , ne incetineste, ne facem sa ne miscam pe ritmul pe care Dumnezeu ne insufla in particular un destin. Sau se intampla sa ne izbim de intalniri capitale pe care le imbratisam si ne lasam purtati de inspiratia subita a unor minti noi care infirma tabuurile de care ne-am lasat induplecati si marginiti. Toate sunt, raman, bune pentru ca au vocatia de a alege sa se modifice. Cand un batran iti spune ca viata e frumoasa se refera la lucrul asta- ca per ansamblu, experienta de a trai nu poate fi decat frumoasa, intrucat tu insuti ai potentialul si libertatea de a alege ceea ce crezi ca e frumos. Cred  in destine si cred ca destinele inseamna intotdeauna provocari, in contrast cu nemultumirile tot mai frecvente de trai monoton si sufocat de responsabilitati.

Eu imi reduc teoria sperantei la miezul asta: morfismul constient, ales, al situatilor in care ne aflam, alegerile rezultate din adaptare, energia asta trepidanda in care refuzi sa persisti intr-o stare care te nemultumeste , lupta delicata si rabdatoare, nepersonala fata de dusmanii reali ci mai degraba pledoaria ofensiva si politicoasa pentru sine, ASTA cred ca ne impiedica ferm sa ne revoltam impotriva rutinelor, a sarcinilor excesive si a derularii lor cronometrice.

 Fiindca legatura dintre ideile mele de mai sus traverseaza de la polul previziunilor optimiste la care aspiram, la relitatea prea incarcata care trebuie digerata judicios, constransi fiind de faptul ca prezentul e palpabil si e singua materie prima din care se pot confectiona amintitri fara regrete. Asa ca eu propun sa meditam in seara asta de toamna veche la insufletirea care exista in capacitatea de regenerare si adaptare din noi. Cred ca putinta noastra de a fi altii atunci cand decidem ca nu ne mai convine vechea noastra formula este ceea ce ne face mai vii ca niciodata fiindca ne ofera deschidere spre mici noi nasteri. Incepem noi si noi trecuturi prin bagajul diferit de calitati si defecte pe care il luam cu noi.

Dinamica spirtuala in conditiile astea, nu ramane nesupravegheata. Este un sine qua non. Te tutelezi singur stiind in ce consta imbunatatire ta iar pentru asta cred ca e nevoie de multa credinta- credinta in adevarurile personale pe care le-ai statuat dupa multa cautare si obiectivism- plasarea lucrului in context si aproximarea consecintelor acelui lucru. Prin urmare nu cred ca te poti aventura sa devii omul pe care il admiri fara sa stii ca te asteapta o perioada in care trebuie sa te afirmi in calitate de noua ta varianta. Or ca sa creezi opozabilitatea asta trebuie in primul rand sa fi tu statornic in abordarea ta asupra lumii. Daca doresti sa nu mai fi temperamental trebuie sa iti insusesti definitiv echilibrul in locul izbucnirilo de nervi si nu doar sa le tii sub control o perioada cat mai indelungata. Asadar intai, in demersul de devenire, acumulezi o traditie a gesturilor, a modului de reactie in gandire, un program tonic pentru minte si suflet- ceva care sa te relaxeze, altceva care sa te provoace intelectual, iar in rest, multa putere de pricepere a tangentelor cu orice iti iese in cale.

In traditia asta cu anotimpuri scurte, zilnice, in care treci prin toate starile- bucurie, nostalgie, lipsa de motivatie, dezamagire, extaz, s.a si la care te straduiesti sa raspunzi onorabil, punand in practica preceptele personale, e important, e crucial sa intalnesti oameni care iti reconfirma banuielile. Adica ca exista oameni care au ajuns, au trecut de pragurile pe care si tu vrei sa le atingi. Ei sunt monitorii de schi care practica fara efort si de placere sportul pe care il inveti cu trante.

E tarziu si nu ma pot mobiliza sa povestesc despre cine am cunoscut ca sa ajung la concluziile de mai sus. Dar va urma…

Despre tacere

            Liniştea e mult mai grea decât orice vorbe, ea are masa meteriei primordiale, a fondului. Întâi a fost tăcerea şi apoi, în casa ei şi-au putut face loc sunetele. Oamenii şi tăcerea. Practic, oamenii şi o altă întindere terifiantă pentru că nu i se poate gândi cuprinsul, la fel cum întunericul poate adăposti în volumul lui geneza bestiilor. Tăcerea e cea mai în măsură să inspire frică în comparaţie cu orice ameninţări proferate pentru că ea nu îţi spune de ce anume să te temi, nu te lasă să te pregăteşti. Face un gambit mişel, te lasă să o acuzi, să arunci în ea cu toate vorbele posibile ca ea să câştige surpiza şi imprevizibilul. Îţi suresciteză imaginaţia lasându-te pe tine să te răvăşeşti de temeri, ca apoi din ceea ce nu a spus să extragă o condamnare.

Deaceea, într-un conflict, prefer toxicitatea cuvintelor în locul mutilării tăcerii.

Şi fără a fi agresivă, tăcerea poate fi simbolul unei primejdii. Persoanele care nu spun nimic niciodată transformă ascultarea pe care o pun la dispoziţia interlocutorului într-o suspectă analiză în interes propriu. Când cineva ascultă prea mult şi nu participă, riscă să compromită gestul de care celălat are nevoie.

Tăcerea ca refugiu. Când a merge mai departe înseamnă să spui vorbele necorespunzătoare ce ies din sferă de admisibilitate a relaţiei, atunci ultimul efort trebuie să fie o abţinere convingătoare de la orice comentariu.  Nu pot spune că am regretat o data, momentele în care am reuşit să pun în practică acest control şi să nu las răul să iasă din mine. Şi am reuşit asta numai gandidu-mă că tensiunea pe care o suportam putea să dispară doar în condiţiile în care abandonam atât ofensiva cât şi defensiva. Orice explicaţii suplimentare aveau să îmi prelungească discomfortul interior dar nu şi tăcerea. Nu spuneam nimic, mă retrăgeam la mine în bârlog şi trăgeam obloanele. Afară, agitaţia era ceva care nu mă mai privea.

Cea mai frumoasă tăcere e cea  după o lungă conversaţie. Imi place tăcerea prietenoasă în doi, unde dupa ce am împartaşit idei acum ne odihnim împreună, suntem fiecare intimi cu noi înşine şi liberi să gândim la orice. Putem chiar şi să reluăm conversaţia. Vorbele nu întrerup liniştea şi nici tăcerea nu se tulbură prin cuvinte. Înţelegera dintre noi se prelungeşte într-o binevenită cumpătare a explicaţiilor, intr-un sufragiu care nu se poate manifesta altfel decât tacit. Orice altceva semnifică nesiguranţa comuniunii pe aceeşi lungime de undă. Desigur, există şi pauza stânjenitoare când toate subiectele s-au epuizat şi nimeni nu mai ştie ce să zică dar lipsa spontaneităţii sau a inspiraţiei nu trebuie să fie un motiv de jenă. Ni se întâmplă tuturor uneori când oficial sau nu, avem sarcina de a fi amfitrioni. Orice grup de treabă trece cu vederea atunci când gazda falsează la a întreţine conversaţii dacă bunele-i intenţii  covârşesc lipsa de talent.

 Şi apoi mai e tăcerea fiecăruia. E Marea Tăcere, când nu mai vorbeşti cu tine şi stând singur nu simţi nici o plăcere şi nici o neplăcere. Mintea nu îşi mai poate face gestiunea informaţiei, imaginaţia nu mai detectează nimic pe radar, nici o plăcere de-a sufletului nu mai cere să fie hrănită. E tăcerea care insoţeşte dezolarea atât de fidel încât mă întreb dacă nu se identifică una cu alta. E tristeţe amestecată cu debilitatea forţei de ripostă. Cu toate astea, liniştea aceea interioară care suspendă orice emoţie restaureză în om o ordine de bază. Te face să vezi lucrurile mari şi să le separi de cele minore, pe scurt, resetează discernământul. Mă fascineză, cu misticismul ei, vidul tăcerii care şterge orice semn de punctuaţie din gândire şi introduce în frază noţiunea roasă a firescului.

Nostalgia de la final

  Lumea ma intreaba daca imi pare rau ca am terminat facultatea si se asteapta sa primeasca un raspuns in care sa adun macar cateva din frumoasele experiente ale studentiei. Ei cauta sa stimuleze in mine o privire retrospectiva incaputa in ochi umezi, o voce mai adanca din care sa rezulte emotia finalului unui episod idilic.
 Imi pare rau; nu pentru ca nu le pot oferi feed-backul pe care il anticipeaza ci pentru ca nu reusesc sa le transmit ce sentimente ma incearca. E adevarat, sa nu iti faci un bilant la terminarea facultatii, practic o socoata care te scoate din coltul de comfort si iti arata capitalul cu care poti sa licitezi in viata pe cont propriu, inseamna sa stai si sa te piepteni in timp ce pompierii iti suna la usa. Pe dosul filei, rememorezi aventura- picanteria traiului destinat multumirii. Studentia: studiu asociat cu relaxare- cel putin teoretic- e reteta dupa care timp de 4 ani iti amenajezi zilele si iti hranesti sufletul.
  Iar lumea la final vine sa scociorasca in aceste sedimente sub pretextul ca iti pune in vedere ce urmeaza, adica un trai vitreg, desenat de constrangere si oboseala, flasc si plictisitor. Vorba lui Plesu, ne-am obisnuit sa fim apocaliptici, melancolici, resentimentari.
  Eu m-am bucurat cu toate posibilitatile mele interne de incheierea celor 4 ani de studiu. Si am fost inteleasa ca o ursuza care nu rade numai cand cineva se impiedica si pica pe strada. Dar bucuria mea isi ia drept motiv, oficializarea eforturilor pe care le-am depus, faptul ca am venit la Cluj sa invat si asta am facut. Ma bucur ca mi-am atins scopul mai mult decat imi pare rau pentru momentele frumoase pe care le-am trait.
   Pe de alta parte, e de bun simt sa ma opresc in regretele mele pentru studentie la un nivel rezonabil de parere de rau. A fost, s-a intamplat, a trecut. Nu le pot reintoarce; cel putin nu asa, la timpul lor potrivit. Dar oamenii de fapt, incearca sa imi arate contrastul dintre ce frumos a fost si ce urmeaza.
  Dupa mine, lumea nu stie ce zice. Ei cred ca elogiaza si ultimul moment in care ai fost scutit de griji. Se uita la studentie ca la ultima copilarie. Dar care e problema cu responsabilizarea? De ce nimeni nu isi aminteste ca asta echivaleaza cu libertatea totala? De ce toti se tem ca nu mai pot face ce vor? Tocmai, numai acum poti exersa lucrul in sine si ai satisfactia pregatirii incheiate.
  Cred ca oamenii, in astfel de momente, mediteaza la trecerea timpului dar nu gusta importanta lucrului prezent care celebreaza un trecut fructuos. Iar cand se uita in viitor, nu vad decat sarcini si sacrificiu si se umplu de o lehamite inca dinainte de a fi deschis acea usa.
   Nu cred ca atmosfera va deveni asfixianta, mai incolo. Tot de ce este nevoie se afla la indemana: momente de reflexie, ragaz. Sigur, vor trebui facute concesii, dar nu ajung sa cred intr-o deshidratare a vietii de adult in care ma sec de rutina si lipsa de timp liber. In continuare ma vad ducandu-ma sa beau singura o cafea alaturi de o carte buna, vazand un spectacol, iesind la o palavra cu prietenii. Nu urmeaza sa ma uratesc si sa imi pierd silueta, nu o sa renunt sa imi cumpar un parfum numai ca sa am cat mai multe lenjerii de pat, nu o sa ma sleiesc de orice puteri la serviciu si asta pentru ca nu sunt dispusa sa renunt la lucrurile care ma bucura; facute si in al 12lea ceas, ele nu trebuie lasate deoparte numai pentru a te tranti in pat. Exista si alte lucruri mai importante ca odihna si somnul, atata timp cat nu conduc la surmenaj.
  Asa ca ma bucur ca am terminat; sunt nerabdatoare sa vad ce urmeaza. Am incredere.

Gazda, nu gluma

     Consider ca am experienta ca gazda. Am stat si singura, stau si cu o colega de apartament, am primit in vizita de la parinti, rude, prieteni pana la colegi si oameni de la gaz si electrica pentru regularizare, toata suita. Practic am inceput de la a intelege ce trebuie sa oferi si am ajuns sa constat de vizita carora ma bucur. Da, chiar si cei care vin sa citeasca contoare pot face o diferenta in comportamnetul lor atunci cand vin si dau buna-ziua fara sa aiba atitudinea ca te sterg la fund pentru ca ei se deplaseaza si iti fac maximul serviciu de a-ti citi consumul si a-ti trimite in sfarsit facturi exacte dup ce ti le-au umflat cu aproximari.

 Cred in mine si ca musafir. As putea sa practic alternativ sportul vizitei, in postura de vizitat si vizitator nu la nivel de amator si mers in trening la vecina ci la modul in care iti calci hainele, suni inainte si duci o atentie celui care iti deschide usa.

    Nu ma pot plange de vizitele pe care eu le-am primit, Doamne fereste! Mai toti care mi-au calcat pragul casei au fost si raman bine-veniti. Dar sesizez ca unele “dragalasenii” au fost inghitite alaturi de moda pantalonilor trapez, dragostea platonica si mancarea calda, gatita in casa. Asa de pilda, se incepe de la principiul ca mergi undeva “sa te distrezi”, nu ca sa te simti bine. Discutiile placute in care faci schimb de vesti despre cutare si cutare cunostinta iar gazda te delecteaza cu ceva bun fara sa insiste sa consume minim jumatate, “sederile” acelea in care nu stai mai mult de 3 ore si  te retragi cel mai tarziu la vremea la care poti prinde ultimul autobuz, toate astea au devenit un fel de fata batrana cu plete carunte care si-a pierdut din vioiciune. Dar daca astfel de petrecere a timpului a ajuns sa fie calificata ca fastidioasa si lanceda, atunci primul lucru care imi vine in minte ca riposta, e imaginea parcului din apropierea blocului meu care protejeaza un sir de terase de soseaua principala. Ar fi un spatiu verde foarte nimerit pentru copii dar de cand tiganii au descoperit ce bine e acolo vara, parcul a primit o alta destinatie. Si poza e urmatoarea: barbati cu tricourile sintetice sau maiou-rile patate stau cu burtile la soare ( pentru ca efectiv se intind pe brodura/ iarba/ banca- mai putin!) si-si trimit copiii la cersit pe la oamenii pe care ii arata cu degetul. Stii exact daca finii psihologi de pe orizontala te vad in stare de mila dupa cum te indica sau nu aratatorul lor. Cand se strang suficienti marunti, ii trimit la alimentara dupa bere la 2 litri. Tigancile lor stau pe langa ei, descaltate de slapii scalciati ( nu inteleg de ce isi mai iau sosete?!) si cu baticurile date dupa urechi ca sa se aeriseasca. Toti striga unii la altii si traiesc intr-o simbioza aproape organica (sfidez/sfideaza biologia) cu asfaltul, praful si caldura. Dar ei chiar par ca sa se simta bine, vacarmul lor reuseste sa atinga zilnic cotele maxime de la o nunta unde toata lumea s-a imbatat, inclusiv, mireasa si socrii mari. Rasurile si vocile lor acopera zgomotul de masini asa cum facandu-ti de lucru prin casa, uiti ca ai fereastra deschisa. Ei bine, ei sa stiti ca se distreaza: cu culorile lor, alcoolul ieftin, muzica polifonica de pe celular, sclipirile aurului pe care il poarta, toate se intalnesc si isi dau mana intr-un carnaval durabil ce tine pana vine toamna si paleste caldura. Faptul ca zile in sir fac abstractie de timp si de datoria sociala a celor 8 ore zilnice de munca, 5 zile pe saptamana, este cheia de bolta a acestui edificiu fara fraie. Asta e si farmecul distractiei la care se refera lumea: o petrecere care sa dureze peste noapte, un weekend la cabana cu doua nopti in chefuri, o saptamana de dezmat la mare si tot asa, o unitate cat mai mare in care sa inghesui ras, bautura si dans pana la epuizare. Cumva cred ca oamenii isi doresc sa se razbune pe surmenajul de peste zi si vor sa simta dupa munca, ca depun acelasi efort sau poate unul si mai mare in favoarea propriilor lor capricii si hazne. Asa si cu tiganii mei. Distractia lor face legea in parc.

      De la a gazdui pornisem. Ce e drept, nu contest faptul ca inclinatia mea spre dupamieze si seri in stil 5 o’clock se datoreaza si faptului ca nu ma simt deloc in largul meu organizand petreceri.  Ma preocupa atat de mult ambianta, sa fie muzica pe placul tuturor, sa fie dansabila, sa fie suficient de tare dar cu toate astea sa se poata purta o conversatie, sa nu se formeze grupuri incat sa nu se mai poata interactiona, sa nu se gaseasca doi candidati pentru titlul de mascul alfa sau doua rivale la coroana de Miss, s.a.m.d  Prin urmare, prefer reuniunile de pana la 10 persoane, in care avem toti loc sa sedem si sa ne uitam unii la altii, sa ne amuzam prin mimica si limbaj iar daca avem fler, si de butade. Mi se pare ca in cadrul asta relativ restrans, atat cel care primeste cat si cei care vin au datoria sa se asigure de atmosfera placuta. Musafirii sa aprecieze osteneala gazdei, iar gazda sa se bucure ca ii e casa plina si prietenii isi doresc sa o vada. Gazda trebuie sa fie atat de placuta incat sa starneasca dorinta invitatilor de a mai reveni, la fel cum si ei trebuie sa isi asigure de fiecare data meritul de a mai primi invitatii. Desi suna rigid, pentru cei care poseda bun simt, asta nu e o partida cu mutari alternative. Vine de la sine, din respect, din faptul ca si unii si altii nu raman insensibili la ceea ce s-a investit pentru o astfel de intalnire. Timp si resurse.

      Deaceea, a vorbi despre tine numai cand esti anume intrebat nu e pura curtoazie ci e un prilej de a vedea cat de mult contezi in cercul respectiv.  Nu o sa fac acum o poliloghie despre subiectele de conversatie care nu mi se par adecvate; de principiu, cele intime care sunt facute pentru maxim 2 perechi de urechi. In schimb o sa mai trec in revista cate un lucru, poate chiar doua, despre ce mi se pare normal sa faci cand te duci sau primesti pe cineva.

   Daca tot m-am batut cu pumnul in piept ca stiu gazdui, atunci pot face o mica lista cu niste conditii sin equa non pentru a trece testul si a fi pus la adapost de cele mai dure critici.

1.            Nu te zgarci, serveste intotdeauna cu mancarea si bautura de calitate pe care o ai. Nu spun sa desfaci sampania la micul dejun, insa cred ca poti sa servesti un ceai bun fara sa iti lipseasca lamaia. Neaparat trebuie sa te pregatesti de dinainte daca stii de vizita. Faptul ca pui ceva pe masa, gen „pita cu dulceata” cand iti vin musafirii nu inseamna deloc ca te-ai achitat de o minima diligenta de a arata celor care au venit ca ii asteptai cu placere.

2.          Aseaza-ti oaspetii in cele mai bune locuri. Mi s-a intamplat sa fiu musafir la o persoana care intra intotdeauna inaintea mea in camera de zi ca sa ocupe locul luminos de langa fereastra. Nu uita ca oamenii care te viziteaza nu vin sa iti faca un hatar sau ca sa iti sporeasca comfortul. De astea poti profita pana la apocalipsa cand esti singur.

3.            Nu discrimina oaspetii. Nici in discutie, nici in servire.

4.            Nu insista. Daca observi o usoara timiditate din partea lor e in regula sa treci peste ea si sa mai incerci o data, dar nu forta pe nimeni cu nimic. Chiar daca vezi ca sunt mocofani si saliveaza dupa o bucata de prajitura, nu croseta pe marginea platoului cu dulciuri o telenovela.

5.           NU RASPUNDE LA FIECARE LUCRU CARE SE PUNE IN DISCUTIE CU „ SI EU FAC SAU NU FAC ASA...” Gazdele bagatoare de seama sunt mai rele ca persoanele de acest gen pentru ca se afla pe propriul teritoriu si au avantajul de a se impune vrand nevrand.

6.      Daca musafirii se comporta rau, fac deranj peste masura, sunt acizi in conversatie, nu te descumpani. Nu uita ca esti la tine acasa si ca e o alta sarcina a ta, mai neplacuta, de a pastra lucrurile in ordine. Nu te perpeli daca sa faci sau nu observatie; din punctul meu de vedere chiar trebuie sa o faci, insa intotdeauna pe un ton camaraderesc. Nu dojenesti, observi numai ceva de care cel in cauza nu si-a dat seama. Si daca nu tu, atunci cine altcineva din grup ar fi mai nimerit sa faca asta?

7.           Ultima si cea mai importanta idee. Intotdeauan trece cu vederea un atac personal. Daca musafirul e in stare de atata mojicie incat sa isi stanjeneasca gazda, tu trebuie sa stii ca esti pus in postura de a-l tolera. Singurul lucru care mi se pare oportun e sa intorci cu un gest pozitiv, cu o remarca concilianta, vina lui.

     Acum cateva lucruri despre musafiri:

a.       In vizita respecti regulile casei respective. Daca stai pentru mai multe zile, ai grija sa nu faci din prezenta ta o povara. Nimeni nu trebuie sa te ingrijeasca, din contra, tu trebuie sa te oferi cu ajutor. Daca gazda s-ar gandi in acelasi timp ca trebuie sa te distreze si sa iti mentina buna dispozitie, la confluenta celor doua gandiri ar fi un curcubeu.

b.      Fi atent la ce ii face placere gazdei. Nu trebuie sa te cheltui, banii nu trebuie sa fie un impediment la o vizita. Spre exemplu, o colega cand a venit odata la mine mi-a adus un ceai, tinand minte ca imi place sa beau zilnic. M-am bucurat foarte tare. Nu s-a gandit sa aduca ceva sa mancam amandoua ca sa nu ma mai cheltui eu; asta e in regula numai cu prietenii pentru ca va vedeti atat de des incat devin improprii surprizele astea mici. Dar cu cei cu care te vezi mai rar e bine sa ai in considerare persoana.

c.       Intreab-o de propria persoana dar nu e neaparat nevoie sa o intrebi de unde are fiecare lucru din casa.

d.      Nu obosi gazda cu sederea ta. Cand conversatia isi pierde din ritm, poti sa mai lasi din povesti si pe altadata.

Si am incalecat pe o sa si v-am spus povestea asa. Speram sa mai poftiti pe la noi si altadata!

          Transmit live din interiorul Bibliotecii Centrale a Universitatii (a.k.a BCU) unde o duduie face naveta din spatele salii spre afara, probabil spre tonomatul de cafea pe care il exploateaza ca pe o mina de sare. E inalta si pe tocuri si somehow, pieptul si fundul ii sunt intr-o sinergie exceptionala fiindca sanul stang cred ca trage de ureche buca dreapta si buca stanga se razbuna in acelasi fel pe sanul drept. Asa se intampla, ca si cand intra si cand iese, femeie asta are ceva miscator in ea pe care il poarta cu o expresie importanta. Fie arta din aparitia ei fie tocurile de 12 cm fac acest aspect vizibil. Noi restul, majoritatea, ne batem capul pentru licenta, folosim maro in jurul ochilor ca sa exprimam ingrijorare. Frazele vin greu chiar si aici, in casa literelor unde bibliotecarii iti aduc cartile dupa ce ai citit ce ti-ai adus de acasa si te hotarasti sa pleci. Dar nu e stres, aici mai opereaza si solidaritatea umana sub forma parcatului la pupitrele altora si stat in povesti. Se formeaza astfel mici claci (asta sa fie pluralul de la "claca"?!) mai ales dupa ora pranzului, cand toti se intorc de la cantina Farmaciei tratati cu mazare si pulpe de pui.
        Eu am ce am cu mamutul. E un tip inalt care se fataie prin excelenta, fornaia si da indicatii la doi blegi care cer locuri langa el!  De obicei el nu constituie o problema dar s-a intamplat sa primesc loc langa el si atunci mi s-a zis cu ziua de studiu. S-a intins sa vada ce scriu, s-a intins numai asa ca sa isi pocneasca oasele, s-a dus de n ori la baie, a vorbit in soapta la telefon, a facut tot ce e omeneste posibil incat sa nu stea sa-si citeasca paginile. Am strans din umeri acum cateva zile si de atunci am renuntat sa mai fiu constienta de existenta mamutului de frica sa nu fiu acuzata ca vad cai verzi pe pereti sau ca ma ocup de pasiuni desuete cum ar fi studiul dinozaurilor.
  Inchei transmisiunea ca sa nu fiu mai rau ca mamutul si sa fac lucrul pentru care am si venit.

despre iertare

      Nu exista sentimente absolute, ele planeaza doar in deriva ca si concepte.Sunt niste inorogi care impung  si au unicul rol de a incarca cu vina orice intrerupere a unei emotii a carei disparitie e infricosatoare. Eu stiu cel mai bine; am testat. Mama mea m-a iubit cand eram mica cu tot ce poate fi mai bun intr-un om. Nu am simtit nici o clipa ca nu ma aflu in cea mai sigura si definitiva dragoste; daca nu era pentru mama, nu as fi stiut cum se abordeaza certitudinea si nici cum sa practic devotiunea. S-a intamplat sa cresc, mama s-a speriat de cum incepeam sa judec si cred ca orice parinte trece prin sperietura deviantelor adolescentine cand formarea e mai violenta si mai ales neprevizibila. Si atunci cred ca a avut momente cand a vrut sa uitam una de alta sau cel putin sa isi ia inapoi o parte din dragoste care o facea vulnerabila si eu am raspuns la fel fiindca distantele nu se pot crea decat prin reciprocitate. Si ii multesc pentru asta pentru ca asa am primit a doua lectie despre alienare si reintoarcere; chiar daca au fost numai zile in care nu ne-am vorbit, chiar daca nu am reusit niciodata sa cadem deacord la ce ora sa ma intorc acasa in liceu, am inteles ca bucatarului nu ii iese intotdeauna mancarea buna dar ramane acelasi maestru care isi stapaneste arta si poate nici mai mult, nici mai putin sa ii invete pe altii.
    De aici, cu deschidere dar fara experienta, am dedus ca odata voi avea o sarcina mai grea, ca voi avea de iertat. Oamenii nu-si dau seama ce greutate are actul asta si cata putere liberatoare. Ei se refera la 'a ierta' atunci cand abandoneaza o ura, simtindu-se prea obositi sa mai lupte fara sa gaseasca satisfactie. Insa iertarea e ceva dificil, te cauta la temelie ca sa vada daca esti bine construit, se leaga de calmul si echilibrul tau si iti cere sa dovedesti ca in lantul trofic uman exista viziune inainte de nevoie. Da, egoismul atasat nevoii de conservare trebuie sa paleasca in fata unei priviri inteligente in viitor care dezvaluie un gambit, o smecherie. Pierzi un pion mediocru al razbunarii ca sa castigi curand piesa grea a eliberarii, a succesului de a nu trai cu resentimente sau frustrari.
 Mai mult, iertarea nu e ca si pocainta, nu are termen pana in al doisprezecelea ceas. Ea are un timp al ei dupa care devine numai ultimul lucru care mai poate fi facut- o chimioterapie dureroasa. Fi serios, nu invarti pe degete 'chestia asta'- ai bagateliza 'a serious affair'. Mi se pare atat de tacuta si demna iertarea asta incat nu cred ca multi sunt in stare de ea intre atata galagie si lipsa de perspectiva. De obicei, reactia spontana e sa inchizi ochii si sa dai cu pumnii in speranta ca il nimeresti pe agresor.
 Pe dealta parte sa numaram si cati sunt demni de iertare sau poate luarea lor in calcul nici nu are rost. Iertarea trebuie sa apartina doar celui care o face; ea reprezinta un insemn personal, onorific pentru parcurgerea maratonului in care dorinta de a face rau cuiva se disipeste.
  Pentru iertare si final- Erik Satie Gymnopedie No.1

Bau! Sunt eu talentul ascuns de pe scara blocului, cand auzi cea mai frumoasa voce de sus si crezi ca e o piesa noua la Tv, sunt de fapt eu, la dus, dand frau liber emotiilor. Identitatea mea ramane cu toate astea ascunsa, ar putea fi- logic- oricare dintre persoanele care fac dus in apartamentul de deasupra. Un ac valoros intr-un car cu fan, adica iarba uscata= aia risipa!
 Probabil s-a aflat deja, romanii au talent, nu ne mai ascundem dupa deget. Da, au. Uitandu-ma la cateva filmulete, unii m-au surprins dar sub rezerva creata de vizionarea Britain's got talent unde daca nu a fost sonorizarea dintr-o era viitoare, aia chiar puteau mai bine ca ai nostri. Sunt oameni cu voce si alte aptitudini printre multi altii care au dat gres in a demonstra ceva dar sunt atat de numerosi incat e ca si cum ai intra intr-un carrefour la raionul specialitati. Asa nici pateul din ficatul unui animal deosebit nu iti mai face cu ochiul si nu reuseste sa se detaseze net de alte produse. La fel si cu cei care urca acum pe scena: sunt draguti dar nu stiu la ce fel de recunoastere se asteapta. Sa recunoastem, din 10 oameni maxim o sa gasesti pe cineva capabil sa iti cante o melodie nefalsata cap coada iar daca cauti intre 20 o sa gasesti pe cineva care are o inflexiune cu vino'n 'coa. Cu toate astea nu toti sunt facuti sa ajunga clienti ai caselor de discuri. Exista un singur Rembrandt, un singur Degas, un singur Klimt si multi alti pictori talentati care ii pot reproduce aproape fidel. Asa, si?! Ei nu vor aduce nimic nou in istoria picturii,cea mai mare bucurie a lor va fi probabil ca au intrat la scoala de arte si au absolvit-o. Vor ramane sa isi numere diplomele, sa fie cunoscuti in cartier ca "ala care picteaza". Asa si oamenii astia. Da, Dumnezeu a dat atata har in lume incat ar trebuie sa abunde de coruri pe la fiecare colt de strada insa nu la toti le-a dat inspiratie si chemare pentru asa ceva. Atata tot. Nu contest concursul si concurentii, ma intreb numai daca toata lumea intelege acelasi lucru ca si mine: acela ca daca poti canta sau desena asta nu te transforma intr-un talent  si cel mai cinstit si probabil nu o sa beneficiezi de notorietate.