Nostalgia de la final

  Lumea ma intreaba daca imi pare rau ca am terminat facultatea si se asteapta sa primeasca un raspuns in care sa adun macar cateva din frumoasele experiente ale studentiei. Ei cauta sa stimuleze in mine o privire retrospectiva incaputa in ochi umezi, o voce mai adanca din care sa rezulte emotia finalului unui episod idilic.
 Imi pare rau; nu pentru ca nu le pot oferi feed-backul pe care il anticipeaza ci pentru ca nu reusesc sa le transmit ce sentimente ma incearca. E adevarat, sa nu iti faci un bilant la terminarea facultatii, practic o socoata care te scoate din coltul de comfort si iti arata capitalul cu care poti sa licitezi in viata pe cont propriu, inseamna sa stai si sa te piepteni in timp ce pompierii iti suna la usa. Pe dosul filei, rememorezi aventura- picanteria traiului destinat multumirii. Studentia: studiu asociat cu relaxare- cel putin teoretic- e reteta dupa care timp de 4 ani iti amenajezi zilele si iti hranesti sufletul.
  Iar lumea la final vine sa scociorasca in aceste sedimente sub pretextul ca iti pune in vedere ce urmeaza, adica un trai vitreg, desenat de constrangere si oboseala, flasc si plictisitor. Vorba lui Plesu, ne-am obisnuit sa fim apocaliptici, melancolici, resentimentari.
  Eu m-am bucurat cu toate posibilitatile mele interne de incheierea celor 4 ani de studiu. Si am fost inteleasa ca o ursuza care nu rade numai cand cineva se impiedica si pica pe strada. Dar bucuria mea isi ia drept motiv, oficializarea eforturilor pe care le-am depus, faptul ca am venit la Cluj sa invat si asta am facut. Ma bucur ca mi-am atins scopul mai mult decat imi pare rau pentru momentele frumoase pe care le-am trait.
   Pe de alta parte, e de bun simt sa ma opresc in regretele mele pentru studentie la un nivel rezonabil de parere de rau. A fost, s-a intamplat, a trecut. Nu le pot reintoarce; cel putin nu asa, la timpul lor potrivit. Dar oamenii de fapt, incearca sa imi arate contrastul dintre ce frumos a fost si ce urmeaza.
  Dupa mine, lumea nu stie ce zice. Ei cred ca elogiaza si ultimul moment in care ai fost scutit de griji. Se uita la studentie ca la ultima copilarie. Dar care e problema cu responsabilizarea? De ce nimeni nu isi aminteste ca asta echivaleaza cu libertatea totala? De ce toti se tem ca nu mai pot face ce vor? Tocmai, numai acum poti exersa lucrul in sine si ai satisfactia pregatirii incheiate.
  Cred ca oamenii, in astfel de momente, mediteaza la trecerea timpului dar nu gusta importanta lucrului prezent care celebreaza un trecut fructuos. Iar cand se uita in viitor, nu vad decat sarcini si sacrificiu si se umplu de o lehamite inca dinainte de a fi deschis acea usa.
   Nu cred ca atmosfera va deveni asfixianta, mai incolo. Tot de ce este nevoie se afla la indemana: momente de reflexie, ragaz. Sigur, vor trebui facute concesii, dar nu ajung sa cred intr-o deshidratare a vietii de adult in care ma sec de rutina si lipsa de timp liber. In continuare ma vad ducandu-ma sa beau singura o cafea alaturi de o carte buna, vazand un spectacol, iesind la o palavra cu prietenii. Nu urmeaza sa ma uratesc si sa imi pierd silueta, nu o sa renunt sa imi cumpar un parfum numai ca sa am cat mai multe lenjerii de pat, nu o sa ma sleiesc de orice puteri la serviciu si asta pentru ca nu sunt dispusa sa renunt la lucrurile care ma bucura; facute si in al 12lea ceas, ele nu trebuie lasate deoparte numai pentru a te tranti in pat. Exista si alte lucruri mai importante ca odihna si somnul, atata timp cat nu conduc la surmenaj.
  Asa ca ma bucur ca am terminat; sunt nerabdatoare sa vad ce urmeaza. Am incredere.