Cum au spus si altii pana acuma, miezul zilei era o frectie- pana de curand, cand lucrurile au inceput sa stea altfel in ceea ce ma priveste.
La 8 sunt in talpi, nu mai am somn, nu ma mai ingenucheaza somnul de amiza, nu mai am noaptea chef sa raman singura treaza din casa, din bloc. Am devenit mai constiincioasa, gasesc placere in lecturi de tot felul, ma simt comod sa ma plimb seara pe racoare fara companie. Explorez si ascult tot felul de muzica.
I'm easy like sunday morning, vorba cantecului. Ai mei au luat un vin... a intaia. Acum am paharul langa mine - bifa, nu mi-am uitat ochelarii prin genti-bifa, am gasit si manacare pe gustul meu, am toate conditiile sa stau si sa povestesc. As fi in stare sa debitez un roman. Nu ma credeti? Azi am scris 10 pagini pentru ca aveam cafea la discretie si ma inmuiam prin casa de caldura. Si am zis sa vad ce iese. Nu am crezut niciodata ca ma pot plictisi pe mine insami recitind paginile alea, descoperind ca pot sa imi imaginez stari de spririt si sa descriu locatii pana la exasperare. Nici chiar ca si Hortensia Papadap-Bengescu care pica deja in oniric si dementa; dupa mine e sfanta detaliilor( barbatii ar trebui sa-i tina icoana in portmoneu ca sa isi aminteasca ce sa cumpere de la alimentara). Dar dupa cum spuneam am focusat prea tare pe chichite, am uitat de verbe.
Deci nu narez. Altceva. Asa. Constatare:
As fi prea radicala si as avea nevoie de multe diplome ca sa imi permit sa afirm si sa beneficiez si de credibilitate, ca oamenii nu s-au schimbat deloc, ca etosul mondial e tot aceeasi coca pe care o bagam in malaxor si scoatem paine. Asa ca o sa nunatez: ne-am schimbat prea putin raporatat la istoria lunga si dinamica pe care am reusit sa o parcurgem. Adica nu am eradicat ura si prostia, nu am suprimat razboaiele si crimele, inca ne e frica de moarte dar in schimb, am incercat sa ne simtim mai putin vinovati si am derivat lucrurile mari reprobabile in tare mai diluate. Ele s-au legitimat de-a binelea in societatea actuala care se vrea stema libertatii omului si sub egida acestui postulat, oricine, in virtutea faptului ca exista si nimeni nu-l poate impiedica sa existe cum vrea, are dreptul sa fie meschin in mod egal cu dreptul de a fi fericit. Va sa zica a fi liber pe bune inseamna sa poti opta sa decazi caracteriologic sau sa te ridici pe acelasi plan. Eu zic ca asta este deja rea credinta.Mi se pare ca se umbla cu cioara vopsita daca in notiunea de 'libertate' se indeasa si acceptiunea asta de rau asumat. Se ajunge astfel la situatia tampita in care e meritoriu sa alegi sa faci ceva bun. Fals.E normal sa nu vrei sa-ti construiesti o stare de bine parazitara si impovaratoare pentru altul. E in firea lucrurilor sa fi constructiv si nu distructiv.Cum am putea avansa ca societate daca nu intelegem ca decadenta trebuie sa fie o exceptie, o deraiere accidentala pe care toti la comun incearca sa o impiedice. Ba mai mult, sa o repare la cei la care apare. In contrast insa cu virtualul stadiu de normalitate, mi se pare ca am crescut la sanul nostru nu un pui de sarpe care suprima printr-o singura muscatura letala ci o lipitoare care te suge de vlaga. Nu ne dam in cap dar indirect ne sapam unii pe altii. Avem mania micilor pacate, a imperfectiunilor care ni se par intotdeauna umane si care daca sunt desconspirate se pitulesc ipocrite la umbra scuzei slabiciunii umane.'Ce tu nu gresesti? De parca tu nu ai avea defecte?' Am fost magar, asa-,dar parca tu nu ai fost porc niciodata? Asa ca iubite prieten, in baza echilibrului acestei lumi, trebuie sa inghiti ca sa poti participa la jocul general de-a leapsa, tu esti! ti-am tras clapa dar stai relaxa my friend ca maine poate tu o sa ai ocazia sa faci semne obscene pe la spate. Am devenit niste gainari. Nu avem curajul sa murim, sa simtim prea tare, ne vedem si de sanatate deodata si deopotriva ca si de comploturi. Nu ne-am mai arunca in sa, Doamne fereste ! sa intampinam adversarul dar am invatat sa aruncam cu slapul dupa 'pungas'.
Suntem prea tematori sa fim mizantropi pana la capat si sa ne separam de societate si suntem mult prea egoisti sa vedem mai departe de propria bunastare. Cred ca boala asta a mizantropiei care se manifesta atipic tocmai prin apartenenta la un grup unde conventional mancam ... ceva cu lingurita ca sa 'fie bine', e de fapt o degradarea a pornirii de a detalia. Cei drept, puteam mai mult, nu avea rost sa ne plafonam la stadiu de primitivism dar a fost o ideea rea eliminarea singularului in favoarea multiplicarii. Am abuzat de variante, de dialectica,acum totul e un Wall Street, o alegere economica. Ne punem ochelarii cu dioptri mari si culegem toate scamele fara sa vedem de fapt daca haina ne mai e buna sau mai vrem sa o purtam.
In sec 14, mulsulmanii, crestinii si iudeii au pus mana de la mana si au construit palatul Alhambra in timpul ultimilor emiri care stapaneau in Andaluzia. In timp ce in Europa lumea putea ingrozitor si suferea de boli din lipsa de igiena, arhitectii islamici erau preocupati sa redea idea de infinit prin cresterea exponentiala a dimensiunilor arabescurilor. Repetitie metodica si lirica, discernamantul universal. Acum, cand nu mai e nevoie sa se sublinieze vastitatea creatiei, e nevoie de un nou palat Alhambra care sa arate ca liniile simple si cheia de bolta sustin edificiul.
luni, 26 iulie 2010
marți, 20 iulie 2010
Jihadul
Una dintre axiomele care imi guverneaza viata: nici un castig nemeritat. Pentru toate trebuie sa transpir, pentru toate, fara exceptie. Si cat de norocoasa pot fi in acest caz, sa nu pot sari peste nici o etapa, sa imi fie imperios sa parcurg tot abecedarul cel putin cu constiinciozitate medie. Cele mai mari incercari de pana acum, nu au fost- cum s-ar crede- cu mine insami fiindca aici am gasit un interlocutor rezonabil, cooperant, nu ma pot plange. In schimb rabdarea si calmul au fost horjite si date cu smirgalul in micile detalii care construiesc viata, s-au agatat in discutiile si certurile de peste zi, au ajuns sa fie activate des cand nu era loc de impacientare.
Treptat insa, asa cum toti ne obisnuim sa facem, am gasit solutia deratizarii. Pe strazile si aleile infundate unde am strans resentimente am demarat un escarisaj eficient importiva jivinelor care musca cand nu esti atent.Apoi numai am constatat cata linistea era in mine, nu mi-am dat seama cum se sedimentase, care era momentul ei de inceput si tocmai pentru asta calmul din mine mi s-a parut oarecum suspect pentru ca nu il achizitionasem pana la capat numenal; era si foarte multa impacare cu sine ticsita de emotiile primite atunci cand am vazut ceva frumos: o noapte cu stele, un tablou, o fata cunoscuta pe care nu o mai intalnisem de ceva vreme. Nu am facut nimic sa lamuresc, sa ma lamuresc dar cum nimic nu e la voia intamplarii, arhitectura asta interioara a primiti dintr-o data o plansa. Am citit Jurnalul Fericii de N. Steindhardt si a fost ca si cand multe obiecte care ma populau ca pe o incapare au iesit din obscuritate, au fost denominate si si-au gasit ratiunea.
Nu stiu, mi-e foarte greu sa ma explic, inca nu pot exprima deslusit schimbarea asta de peisaj pe care inca mi-o clarific de ceva vreme si asta poate pentru ca nu e un inceput. E un ceva intermediar pe care nu l-am descalcit si atunci nu stiu cum sa mi-l atarn de gat ca pe un sirag totemic. Iar eu , sa nu uitam, am probleme cu inceputurile care ma obosesc si ma fac sa ma simt in intarziere fiindca am o foarte buna memorie a raului. Trec greu peste ce a fost ca sa imi regenerez capacitatea de a da startul. Imi amintesc fiecare necaz si tristete, istoria fiecarei tribulatii si apasarea situatiilor stresante la fel de bine ca orice moment fericit pe care il pot retrai la aceeasi intensitate. Nu ar trebui sa fie asa, stiu. Raul trebuie iertat total, fiola gunoiera trebuie abondonata la o groapa externa din care sa nu ne mai afecteze\ infecteze. Avem toti, suficiente motive sa ne bucuram incat sa nu irosim timp in decrepitudinea panicilor triste.
Gandesc asa, nu practic teoria intru totul si uite ca in cartea asta anume am gasit exhaustiv tot logosul reanimat.
Ma intreb daca trebuie sa suferi ca sa cunosti fericirea aia fulguranta de care vorbeste Steinhardt si daca durerea este instrumentul cu care despici fasa de acces la credinta si introspectie de calitate. De fapt, putina durere nu a facut nimanui rau, niciodata. Dar oare din astfel de experiente sa ne tragem seva ? Fericirea are valoarea nutritiva cu atat mai mare cu cat se succede unui moment de nefericire, cu cat isi adauga mai multa 'cacao' in componenta. Sau pur si simplu cautarea ahtiata dupa placeri duce la un hedonism luxos ce trebuie intretinut si la umbra caruia nu ne putem da seama de extazul permanent al vietii. Cum spune si Steinhardt citandu-i pe teologi, ca viata este in sinea ei o minune de care ne-am putea prevala zilnic si pe care numai calugarii au intelepciunea si ambitia sa o practice. Deci nu suferinta prin contrast, induce textura fericii ci feicirea in sine tinde sa fie superficiala si produsa de exuberante scurte daca nu exista, de cele mai multe ori, tacerea serioasa, reflexiva impusa de tristete. Caut atunci constiinta darurilor imuabile, a lucrurilor care Dumnezeu aproape ca ni le-a pus in palma sa ne bucuram.
Pe langa asta, mi-am dat asentimentul la ceea ce spunea Steinhardt despre eroism si curaj, onoare si demnitate, trasaturi care azi nu numai ca au picat in desuetudine dar apar ca o apa de colonie veche si ieftina pentru cel care le poarta. Vis-a-vis de treaba asta am asistat zilele trecute la o scena buna de dat ca si exemplu: Eram la casa de asigurari unde ma infiintasem la 6 dimineata ca sa imi iau bon de ordine si deja in fata mea mai erau 23 de persoane. Unde se formeaza coada acolo salasuieste si mania ordinii. Toti se intrebau de mai multe ori, pana la memorare ce numar are fiecare ca nu cumva sa sara cineva randul. In contextul asta o tiganca batrana si slaba sta la usa si prinzand microbul, intreaba un barbat care da sa intre daca e la rand. Asta ii raspunde cumva contrazis ca femeia i s-a adresat ca da, el urmeaza. Si fiindca nu ne calmam pana nu aducem a maimute, un altul, care asista la scena alaturi de noi toti, se apuca sa faca comentarii ironice. 'Asa, doamna, nu-l lasa sa intre! Fa ordine si pune-l la locu lui!' Se uita ca un mucos de generala prin sala sa vada daca mai achieseaza cineva la gluma lui tampita. Avea atitudinea rasei superioare care sacaie pe cineva inferior, el care venise sa pupe picioarele pentru o adeverinta necesara la pensionarea din ceva fabrica in care fusese probabil holongar. A mai continuat cu alte replici, aproape ajunsesem la limita de sus a indignarii cand tiganca se apara intocmai ca o doamna. Scurt si vehement ' Auzi, tu crezi ca eu nu stiu ca tu razi de mine? Sa stii ca is io tiganca da nu-s femeie proasta ca nu am ajuns sa am 65 de ani si sa nu pricep. Razi tu razi da sa stii ca mai mare tiganie faci dumeata cu mine decat io ca stau aici!' Touche. Demnitate acolo unde e normal sa ne asteptam sa o gasim si totusi suntem surprinsi cand o intalnim.
Treptat insa, asa cum toti ne obisnuim sa facem, am gasit solutia deratizarii. Pe strazile si aleile infundate unde am strans resentimente am demarat un escarisaj eficient importiva jivinelor care musca cand nu esti atent.Apoi numai am constatat cata linistea era in mine, nu mi-am dat seama cum se sedimentase, care era momentul ei de inceput si tocmai pentru asta calmul din mine mi s-a parut oarecum suspect pentru ca nu il achizitionasem pana la capat numenal; era si foarte multa impacare cu sine ticsita de emotiile primite atunci cand am vazut ceva frumos: o noapte cu stele, un tablou, o fata cunoscuta pe care nu o mai intalnisem de ceva vreme. Nu am facut nimic sa lamuresc, sa ma lamuresc dar cum nimic nu e la voia intamplarii, arhitectura asta interioara a primiti dintr-o data o plansa. Am citit Jurnalul Fericii de N. Steindhardt si a fost ca si cand multe obiecte care ma populau ca pe o incapare au iesit din obscuritate, au fost denominate si si-au gasit ratiunea.
Nu stiu, mi-e foarte greu sa ma explic, inca nu pot exprima deslusit schimbarea asta de peisaj pe care inca mi-o clarific de ceva vreme si asta poate pentru ca nu e un inceput. E un ceva intermediar pe care nu l-am descalcit si atunci nu stiu cum sa mi-l atarn de gat ca pe un sirag totemic. Iar eu , sa nu uitam, am probleme cu inceputurile care ma obosesc si ma fac sa ma simt in intarziere fiindca am o foarte buna memorie a raului. Trec greu peste ce a fost ca sa imi regenerez capacitatea de a da startul. Imi amintesc fiecare necaz si tristete, istoria fiecarei tribulatii si apasarea situatiilor stresante la fel de bine ca orice moment fericit pe care il pot retrai la aceeasi intensitate. Nu ar trebui sa fie asa, stiu. Raul trebuie iertat total, fiola gunoiera trebuie abondonata la o groapa externa din care sa nu ne mai afecteze\ infecteze. Avem toti, suficiente motive sa ne bucuram incat sa nu irosim timp in decrepitudinea panicilor triste.
Gandesc asa, nu practic teoria intru totul si uite ca in cartea asta anume am gasit exhaustiv tot logosul reanimat.
Ma intreb daca trebuie sa suferi ca sa cunosti fericirea aia fulguranta de care vorbeste Steinhardt si daca durerea este instrumentul cu care despici fasa de acces la credinta si introspectie de calitate. De fapt, putina durere nu a facut nimanui rau, niciodata. Dar oare din astfel de experiente sa ne tragem seva ? Fericirea are valoarea nutritiva cu atat mai mare cu cat se succede unui moment de nefericire, cu cat isi adauga mai multa 'cacao' in componenta. Sau pur si simplu cautarea ahtiata dupa placeri duce la un hedonism luxos ce trebuie intretinut si la umbra caruia nu ne putem da seama de extazul permanent al vietii. Cum spune si Steinhardt citandu-i pe teologi, ca viata este in sinea ei o minune de care ne-am putea prevala zilnic si pe care numai calugarii au intelepciunea si ambitia sa o practice. Deci nu suferinta prin contrast, induce textura fericii ci feicirea in sine tinde sa fie superficiala si produsa de exuberante scurte daca nu exista, de cele mai multe ori, tacerea serioasa, reflexiva impusa de tristete. Caut atunci constiinta darurilor imuabile, a lucrurilor care Dumnezeu aproape ca ni le-a pus in palma sa ne bucuram.
Pe langa asta, mi-am dat asentimentul la ceea ce spunea Steinhardt despre eroism si curaj, onoare si demnitate, trasaturi care azi nu numai ca au picat in desuetudine dar apar ca o apa de colonie veche si ieftina pentru cel care le poarta. Vis-a-vis de treaba asta am asistat zilele trecute la o scena buna de dat ca si exemplu: Eram la casa de asigurari unde ma infiintasem la 6 dimineata ca sa imi iau bon de ordine si deja in fata mea mai erau 23 de persoane. Unde se formeaza coada acolo salasuieste si mania ordinii. Toti se intrebau de mai multe ori, pana la memorare ce numar are fiecare ca nu cumva sa sara cineva randul. In contextul asta o tiganca batrana si slaba sta la usa si prinzand microbul, intreaba un barbat care da sa intre daca e la rand. Asta ii raspunde cumva contrazis ca femeia i s-a adresat ca da, el urmeaza. Si fiindca nu ne calmam pana nu aducem a maimute, un altul, care asista la scena alaturi de noi toti, se apuca sa faca comentarii ironice. 'Asa, doamna, nu-l lasa sa intre! Fa ordine si pune-l la locu lui!' Se uita ca un mucos de generala prin sala sa vada daca mai achieseaza cineva la gluma lui tampita. Avea atitudinea rasei superioare care sacaie pe cineva inferior, el care venise sa pupe picioarele pentru o adeverinta necesara la pensionarea din ceva fabrica in care fusese probabil holongar. A mai continuat cu alte replici, aproape ajunsesem la limita de sus a indignarii cand tiganca se apara intocmai ca o doamna. Scurt si vehement ' Auzi, tu crezi ca eu nu stiu ca tu razi de mine? Sa stii ca is io tiganca da nu-s femeie proasta ca nu am ajuns sa am 65 de ani si sa nu pricep. Razi tu razi da sa stii ca mai mare tiganie faci dumeata cu mine decat io ca stau aici!' Touche. Demnitate acolo unde e normal sa ne asteptam sa o gasim si totusi suntem surprinsi cand o intalnim.
sâmbătă, 3 iulie 2010
a 50-a si lunga postare
Sarbatoresc, se pare, 50 de postari, o cifra la care nu am indraznit sa ma gandesc datorita obiceiului meu de a-mi pierde repede entuziasmul si de a lasa balta ce am inceput. Asa cum spun niste versuri de-a lui Ocatavian Paler in poezia Avem timp: avem timp sa citim si sa scriem,/ sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,/avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam/ avem timp sa ne facem iluzii/ si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Deaceea, nici pe mine nu ma deranjeaza abandonul propriilor ganduri; imi spun ca noemele nu dispar si ca le pot readuce la viata in forme mai placute atunci cand voi fi devenit un om mai bun si mai coerent. Nu intru in panica atata timp cat pot sa reiau.
Aici nu stiu ce s-a intamplat. A ajuns sa ma stranga la inima gandul ca nu as mai scrie ceva, asa cum as inghiti in sec pe o insula pe pustie daca nu as mai avea sticle in care sa trimit mesaje. Necesitatea mi-a facut un bine, mi-a invins un defect cu care eu ma lupt de multa vreme si pe care inca nu l-am izolat total. Cel putin atunci cand se umple paharul si simt ca s-au adunat atatea incat as putea plange ca sa ma descarc, imi gasesc locul aici. Fara fasoane, fara adaosuri. E simplu si cu grade putine fara a fi rece.
Azi vreau sa va vorbesc despre o carte pe care am terminat-o si care mi-a generat niste stari contradictorii de "avan"luciditate, mobilizare iar apoi de teama si tristete. Este vorba de "Convorbiri cu Octavian Paler" intretinute cu Daniel Cristea Enache, purtate pe undeva prin anul 2006 si pana in 2007 cand regretatul scriitor s-a stins din viata. Simtea ca se stinge. Vorbele lui sunt pline de teama mortii si scarba bolilor, nostalgia tineretii si disperarea singuratatii. Asa mi-a ramas cartea intiparita, dincolo de punctele de vedere pe teme politice si sociologice, ieri cand am terminat lectura in parc. De fiecare data cand citesc ceva care se retine de la sine si nici macar nu e nevoie sa faca apel la sistemul meu somatic, tin sa incadrez momentul ca o poza, sa opresc cadrul timpului si sa stiu unde ma aflu ca si cand as cauta o constienta deplina de ceea ce mi se intampla. Era seara, vremea se hotarase sa nu se posomorasca dar era totusi racoare si soarele apusese devreme ca intr-o primavara tanara. Cum calatorisem vreo 3 ore cu trenul si la amiaza indurasem canicula in blugi si pantofi, din cauza stangaciei mele de a ma adapta temperaturilor, m-am asezat pe banca ca dupa o zi de coasa, rasufland. Am inceput crescendo un dialog intern in care am tot schimbat albele cu negrele fiind sau nu de acord cu Paler.
M-a speriat frica lui de moarte si credinta vaga intr-un Dumnezeu. NU DUMNEZEU, ci o entitate personala care dobandeste imanenta numai datorita nevoii noastre inca de a ne naste de a fi protejati de ceva mai puternic si mai complicat decat omenirea. L-am compatimit sincer pentru neajunsul de a fi scindat intre invatatura crestina infipta in el de parinti si dubiile lui intelectuale. Mi-a parut rau pentru ca a fost un om atat de bun si pentru ca a experimentat smerenia( a se vedea aici pozitia sa fata de reusitele sale si caracterizarea pe care si-o face de-a lungul cartii) la un nivel inalt fara sa pretinda asta dar nu si-a alocat putin egoism prin care sa-si traduca ca indiferent de argumentele cu care se poate infofoli, a crede este un act voluntar. Am mai spus asta si cu alte ocazii. Paler se temea ca daca ar crede pur si simplu ar face-o raspunzand unei nevoi si astfel si-ar compromite dedarea totala in credinta. Eu mi-am rotit ochii ca doua bile in fata ipoteticei eschive de la ipocrizie. De ce sa cauti motivul motivului credintei tale in Dumnezeu? Cine te intreaba de ce iti place mancarea condimentata. Gustul privind existenta si inexistenta lui Dumnezeu mi se pare atat de primar ca si inclinatiile spre dulce sau sarat. Din punctul asta de vedere eu manifest o toleranta aproape proasta fata de tribulatiile scriitorului pentru divinitate. Mie nu mi se pare rau sa fi nevoit sa crezi, sau sa crezi pentru a umple o carenta. Poate asa lucreaza Dumnezeu, il descoperi atunci cand deraiezi din starea de normalitate si nu-l mai ai asa cum il aveai in tine, inainte, inconstient.
Apoi frica de moarte.
Aici am simtit fiori. M-am gandit la moarte dese ori. Spre deosebire de Paler care facuse o obsesie pentru ideea sinuciderii eu ma cutremur la gandul accidentelor stupide, la mortile care iti termina brusc existenta lasand-o ca un material nesurfilat, la boli fatale care te molofaie si scuipa la final cadavrul. La mine exista Dumnezeu si deci iubire, mie mi-a fost mai simplu pentru ca nu m-a deranjat sa trag urmatoarele 2 concluzii
1. ca orice ar fi, se va face voia Domnului; dincolo de eforturile personale de a ma ingriji nu pot sa induplec ceea ce mi-a fost scris. Dincolo de asta cerul e senin. E nefolositor, inutil si nerentabil sa te temi de ceea ce pana la urma va face parte din tine.
2. pana mor nu ma voi mai teme deloc de moarte. Voi fi trait frumos, imi va fi fost de ajuns timpul si atunci sfarsitul va veni natural, ca urmatorul tablou la care ma deplasez sa il admir.
Batranul Paler insa, a iubit viata asa cum o iubesti la 20 de ani si departe de a fi de condamnat, am plans si deplans spiritul lui tanar inchis intr-un trup de peste 80 de ani.
Sunt impacata ca pe langa toate- angoase si indoieli, domnul Paler mi-a dat un raspuns care m-a bucurat inati pentru el: si-a dat seama de expresia frumosului si a binelui iar apoi pentru ca mie mi-a dat determinare sa fac intocmai. Ultimulele 3 versuri din poezia pe care am citat-o la inceput:
" Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim."
Deaceea, nici pe mine nu ma deranjeaza abandonul propriilor ganduri; imi spun ca noemele nu dispar si ca le pot readuce la viata in forme mai placute atunci cand voi fi devenit un om mai bun si mai coerent. Nu intru in panica atata timp cat pot sa reiau.
Aici nu stiu ce s-a intamplat. A ajuns sa ma stranga la inima gandul ca nu as mai scrie ceva, asa cum as inghiti in sec pe o insula pe pustie daca nu as mai avea sticle in care sa trimit mesaje. Necesitatea mi-a facut un bine, mi-a invins un defect cu care eu ma lupt de multa vreme si pe care inca nu l-am izolat total. Cel putin atunci cand se umple paharul si simt ca s-au adunat atatea incat as putea plange ca sa ma descarc, imi gasesc locul aici. Fara fasoane, fara adaosuri. E simplu si cu grade putine fara a fi rece.
Azi vreau sa va vorbesc despre o carte pe care am terminat-o si care mi-a generat niste stari contradictorii de "avan"luciditate, mobilizare iar apoi de teama si tristete. Este vorba de "Convorbiri cu Octavian Paler" intretinute cu Daniel Cristea Enache, purtate pe undeva prin anul 2006 si pana in 2007 cand regretatul scriitor s-a stins din viata. Simtea ca se stinge. Vorbele lui sunt pline de teama mortii si scarba bolilor, nostalgia tineretii si disperarea singuratatii. Asa mi-a ramas cartea intiparita, dincolo de punctele de vedere pe teme politice si sociologice, ieri cand am terminat lectura in parc. De fiecare data cand citesc ceva care se retine de la sine si nici macar nu e nevoie sa faca apel la sistemul meu somatic, tin sa incadrez momentul ca o poza, sa opresc cadrul timpului si sa stiu unde ma aflu ca si cand as cauta o constienta deplina de ceea ce mi se intampla. Era seara, vremea se hotarase sa nu se posomorasca dar era totusi racoare si soarele apusese devreme ca intr-o primavara tanara. Cum calatorisem vreo 3 ore cu trenul si la amiaza indurasem canicula in blugi si pantofi, din cauza stangaciei mele de a ma adapta temperaturilor, m-am asezat pe banca ca dupa o zi de coasa, rasufland. Am inceput crescendo un dialog intern in care am tot schimbat albele cu negrele fiind sau nu de acord cu Paler.
M-a speriat frica lui de moarte si credinta vaga intr-un Dumnezeu. NU DUMNEZEU, ci o entitate personala care dobandeste imanenta numai datorita nevoii noastre inca de a ne naste de a fi protejati de ceva mai puternic si mai complicat decat omenirea. L-am compatimit sincer pentru neajunsul de a fi scindat intre invatatura crestina infipta in el de parinti si dubiile lui intelectuale. Mi-a parut rau pentru ca a fost un om atat de bun si pentru ca a experimentat smerenia( a se vedea aici pozitia sa fata de reusitele sale si caracterizarea pe care si-o face de-a lungul cartii) la un nivel inalt fara sa pretinda asta dar nu si-a alocat putin egoism prin care sa-si traduca ca indiferent de argumentele cu care se poate infofoli, a crede este un act voluntar. Am mai spus asta si cu alte ocazii. Paler se temea ca daca ar crede pur si simplu ar face-o raspunzand unei nevoi si astfel si-ar compromite dedarea totala in credinta. Eu mi-am rotit ochii ca doua bile in fata ipoteticei eschive de la ipocrizie. De ce sa cauti motivul motivului credintei tale in Dumnezeu? Cine te intreaba de ce iti place mancarea condimentata. Gustul privind existenta si inexistenta lui Dumnezeu mi se pare atat de primar ca si inclinatiile spre dulce sau sarat. Din punctul asta de vedere eu manifest o toleranta aproape proasta fata de tribulatiile scriitorului pentru divinitate. Mie nu mi se pare rau sa fi nevoit sa crezi, sau sa crezi pentru a umple o carenta. Poate asa lucreaza Dumnezeu, il descoperi atunci cand deraiezi din starea de normalitate si nu-l mai ai asa cum il aveai in tine, inainte, inconstient.
Apoi frica de moarte.
Aici am simtit fiori. M-am gandit la moarte dese ori. Spre deosebire de Paler care facuse o obsesie pentru ideea sinuciderii eu ma cutremur la gandul accidentelor stupide, la mortile care iti termina brusc existenta lasand-o ca un material nesurfilat, la boli fatale care te molofaie si scuipa la final cadavrul. La mine exista Dumnezeu si deci iubire, mie mi-a fost mai simplu pentru ca nu m-a deranjat sa trag urmatoarele 2 concluzii
1. ca orice ar fi, se va face voia Domnului; dincolo de eforturile personale de a ma ingriji nu pot sa induplec ceea ce mi-a fost scris. Dincolo de asta cerul e senin. E nefolositor, inutil si nerentabil sa te temi de ceea ce pana la urma va face parte din tine.
2. pana mor nu ma voi mai teme deloc de moarte. Voi fi trait frumos, imi va fi fost de ajuns timpul si atunci sfarsitul va veni natural, ca urmatorul tablou la care ma deplasez sa il admir.
Batranul Paler insa, a iubit viata asa cum o iubesti la 20 de ani si departe de a fi de condamnat, am plans si deplans spiritul lui tanar inchis intr-un trup de peste 80 de ani.
Sunt impacata ca pe langa toate- angoase si indoieli, domnul Paler mi-a dat un raspuns care m-a bucurat inati pentru el: si-a dat seama de expresia frumosului si a binelui iar apoi pentru ca mie mi-a dat determinare sa fac intocmai. Ultimulele 3 versuri din poezia pe care am citat-o la inceput:
" Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)