Am o noua reteta de buna dispozitie, una neluata de la babe negre pe bani ci primita in dar, online de la Radio Guerrilla ( il am pe frecventa in bucatarie de dinainte sa stiu ca il asculta si Plesu, Liiceanu si Patapievici. Cum, chiar, i-o fi convins sa le faca reclama?!): ROA- Ne place, Suie Paparude- Soundcheck, Duck Sauce- Barbara Streisand. Astea is cantece de petrecere pentru mine; la astea ridic mainile in aer si ma misc pe ritm. Acuma sigur, playlist-ul asta mini-mic e o chestiune de gust cu care nu subliniez nimic, vreau doar sa arat la ce face trimitere in mintea mea.
Fiindca sunt alerte si au versuri amuzante, mi se pare ca fac casa buna cu genul de oameni care folosesc toate cuvintele din dictionar. Cei care se exprima larg si amplu fara sa vorbeasca urat si de care nu te temi cand folosesc cuvinte cu greutate pentru ca niciodata nu au facut decat sa se comporte echilibrat. Daca ar spune "innebunesc de plictiseala" nu te-ai gandi ca o ia razna fiindca s-a imbacsit stand undeva de doua zile fara sa faca dus si sa se spele pe dinti; ai trage concluzia ca rezonabil, nu a avut inspiratie ce sa faca intr-o dupa-amiaza si s-a uitat la un film care si ala a fost de trei margarete. Daca i-ai face un compliment l-ar accepta cu naturalete, daca i-ai spune despre un discomfort personal ar incerca sa ti-l rezolve cu o banalitate plina de normal.Stand sa imi aduc aminte, toti cei pe care i-am cunoscut si se incadreaza in descriere sunt oameni care nu vorbesc mult, rad strict numai la ce le pica bine, au o stare de multumire generala.
De la regula asta insa suspectez o exceptie: am fost odata la Academia de muzica la un concert de muzica japoneza; nu stiu daca am mai vorbit sau nu despre el. In fine, spectacolul era organizat de ceva centru de studii asiatice si din partea lui venise sa prezinte fix un asiatic, recte un japonez mic ( nu cred ca era sub media lor de inaltime, totusi) de vreo 30 si ceva de ani. Omul asta si-a dat silinta timp de 3 ore sa o rupa pe romaneste, sa vorbeasca despre importanta schimbului intercultural si sa introduca cat mai calduros invitatii in scena. Era tot o zdroaba, zici ca punea zacusca! Intra pe-o parte, se retragea la marginea scenei, aplauda din suflet si mai ales in orice idee isi strecura dorul de tara prin folosirea sintagmei "noi, giaponezii...". M-a distrat atat de tare cu "giaponezii" lui rostiti cu un zambet luminos, de parca de fiecare data facea o pozna a la Stan si Bran. Specatcolul in sine, a fost mai mult o serbare la care te duci daca esti bunic sau parinte, printre copii, a mai venit si un japonez care nu prea stia ce face si canta la ceva instrument vechi, ca un fierastrau. Niste japoneze grupate care cantau la un soi de harpe pozitionate orizontal- ele stiau ce fac, si un ungur trecut de prima tinerete care se insurase (de curand?!) cu o japoneza si pe care o imbracase in port unguresc. Asta a fost deliciul serii, si nu o sa-l uit cate zile oi avea. Deci juca saraca femeie cum o invatase barba'su si se invartea incurcata in panglicile alea originare din campia Panoniei, de ii sareau calcaiele.
Ideea e ca toata delegatia giaponeza din seara aia a patimit si a trebuit sa isi pastreze calmul afara din casele lor de hartie si inauntrul zidurilor noastre de piatra. Pentru ei a fost un test, emotia lor a fost sincera si i-am apreciat pentru seriozitatea, chiar dedicarea cu care au incercat sa interpreteze. Atunci, uitandu-ma la ei, am avut impresia ca identific oameni de bine, care nu stiu sa se poticneasca si care reactioneaza asa cum am aratat mai devreme. Desi nu vorbeau, nu umblau, si nu aratau ca prototipurile cunoascute de mine, erau acolo, pe grafic.
Hmm, that was a good show, now that I remember it :)
"Punem 50 de bani pe linia de tramvai
Ca ne place, place, ne place, place, place, place"...
joi, 27 ianuarie 2011
miercuri, 19 ianuarie 2011
Cateodata, arareori, din nou
Nu trebuie sa primeasca nici o interpretare lunga absenta a postarilor desi tacerea mea a fost atat de bine realizata incat s-ar fi putut traduce cu un semnal de alarma, de abandon. Daca dezvalui ca problema principala a fost lipsa netului doua luni de zile urmate de sarbatorile de iarna, presesiune si sesiune, nu fac decat sa reduc din farmecul si bucuria reintalnirii care se cade sa urmeze unui obstacol mai consistent. Si daca e asa, asta va pot spune, ca au existat si ganduri si schimbari si doing some living si ca pe alocuri am semnalat o crestere incurajatoare care ma porneste sa scriu iar.
Ma opresc tot la oameni, orice mi-ai scoate in fata, se pare ca nimic nu reuseste sa ma acapareze si nici sa ma impresioneze mai tare. E vorba si de comportament- pe care il observ atunci, direct, vis-a-vis de mine, si de toata persoana luata ca entitate cu o arhitectura bizara care poate avea fatada bine alcatuita dar nu rateaza ocazia sa fenteze la spate sa mai faca o conie, un acaret de depozitat inutilitati si mizerii.
Nici o problema, nimeni nu crede mai tare ca mine ca nimeni nu e perfect, in plus, eu vad chiar o ameliorare in dosirea defectelor; chiar daca le ai, nu inseamna ca trebuie sa defilezi cu ele pe sub furcile caudine. E un efort si sa le ti pentru tine iar asta merita apreciere pentru ca nu ii obligi pe toti care te vad sa ia o pozitie fata de ele ci ii lasi doar pe cei care insista, sa se apropie sa aiba de-a face cu ele. Bun, dar asta inseamna ca cineva vrea sa te cunoasca, ipoteza care nu echivaleaza cu cea in care tu vrei ca altii sa te cunoasca, desi, stiu, sunt doar cateva cuvinte schimbate pe care daca as fi cumsecade le-as trece cu vederea.
Deci, FAZA. Nu o sa plicitisesc cu detalii de scenariu cum am ajuns intr-o cafenea pentru o discutie relaxanta cu o prietena. O sa sar direct la ce s-a intamplat dupa 20 de minute cand un individ buhait chiar atunci de la alcool dar cel mai probabil murdar de cu o zi inainte vine si se aseaza fara sa ceara voie. Probabil ca plutea in aer minimul sanselor lui de succes de a intra in vorba cu noi, asa ca, inteligent (vorba vine)se tranteste pe scaunul care era in plus. E, chipurile, revoltat ca la bar nu sunt lime-uri sa bea El mojito si cand scriu pronumele cu majuscula nu ma refer la nici un tata sfant ci la orgoliul care statea inaintea staturii lui alcoolice. Ca noi ce parere avem? E posibil asa ceva? Noi ne uitam si vedem ca bea deja ceva cu lamaie, mai mult, daca te uiti in jur cafeneaua e modesta, studenteasca si nimeni nu are pretentii atata timp cat au cafea,ceai, vin si bere buna. Noi zicem ca nu avem nici o parere, o dam pe gluma, ii dam de inteles ca nu ii vrem compania. Old Macdonald nu ghiceste decat subtilitati de la ferma lui si sta ca taurul si povesteste. Eu ii zic: "Vai, ce ma plicitisesti!" cu intonatie si mimica adecvata si ce sa vezi? Ii mai creste un cap in stare de ebrietate, cu totul altfel decat al lui, mai mic si mai varstnic cu par grizonat si mai putin. De fapt e al amicului lui ,care a venit sa-l sustina pe clovnul nr.1 din parcare. Asta e si mai dat naibii. El e destept,ii plac literele, filozofia. Din prima il ginesc ca e economist fiindca debiteaza un termen de specialitate. La starea in care se aflau trebuia sa fie ceva din viata curenta fiindca in acele momente amandoi se aflau pe banda de urgenta a limbii romane si foloseau chiar numai ce mai mergea si asa, pe avarii. Intelectualul nedemonstrat se mira, se aseaza mai bine, intre timp, celalalt apuca sa se batoseasca- daca el vrea...lime-uri, pai sa fie... ca el vrea! ca el e client fidel! Economistul este, din punctul meu de vedere, un exemplar din specia vasta a bautorilor inzestrati dar cu un comportament deviant in cazul lui. Exact ca si porumbeii citadini, noile generatii, care nu se mai sperie, nu mai zboara decat la un metru de sol si ameninta sa se bage in oameni,preferand sa se plimbe prin piatete cu atitudinea bisnitarilor posesivi pe teritoriului lor de business. Economistul deci, e ostil, nimic nu-i convine, daca il intrebi de persoana lui nu-i bine, in rest, balmajeste numai idiotenii, cred ca dintre toti pe el insusi s-a enervat cel mai tare ca si-a deschis gura.
Noi mai aveam jumatate de pahar de vin, am dat banii, acuma ce era sa facem? Si asa nu dura mult, am zis sa il terminam si sa plecam. Deci inca cateva minute cu cei doi Mowgli. Pe parcursul lor il poreclim pe clovnul nr.1 cu Parvu, pentru ca lui i s-a parut irelevant/ anormal sa se prezinte iar pe economist il arat cu degetul cand vad ca poarta un inel de argint de femeie pe pinky. Ma minunez un pic pentru ca asa, de la distanta, nu parea efeminat sau bagat in boala. Il intreb daca i se pare normal; greseala mea, fiindca el se rascoleste tot si imi invoca faptul ca are valoare sentimentala si ca de ce bag de vina ca si eu port inel "Ia uita-te la ea!"
"Pai mai," zic eu, "eu sunt fata, femeile poarta bijuterii de cand lumea, si al meu oricum nu are nimic excentric, nu are un cap de mort". Degeaba, inelul lui de femeie pe pinky debordeaza de pretiozitate si eu sunt cum sunt pentru ca nu imi dau seama de asta. Ma indoiesc puternic.
Plecam.
Pe drum ma gandesc ca oamenii astia o sa fie acolo si peste 5 ani daca nu se inchide barul si ca o sa devina din ce in ce mai scortosi cum scrie in cartea adictiei de alcool. Ba mai mult, o sa deranjeze si pe altii, o sa se aseze la mesele lor si dupa cum intuiesc, diminetile o sa fie la fel de deprimati ca nu se salveaza din starea aia de viata cu putin sens. Dar pe langa asta, cat timp am petrecut cu ei, am sesizat totodata cum se bucurau de noutate si cum asta ii facea imuni la respingerea noastra de a vorbi cu ei. Erau asa de comfortabili cu chestia asta incat jucau rolul adversarilor care si ei au ceva sa ne impute: ca nu suntem deacord cu principii, suntem recalcitrante, vrem (sic!) sa stim cum ii cheama. Mi s-a parut ca pe si la masa erau asa de putine incat nu puteai sa strangi nici de un pumn de scame. Toti eram tampiti- noi de sictireala, ei de ce or fi fost. Si atunci m-am bucurat ca da, in unele zile viata consuma putin, si energie, si noutate, si mancare, cand tu nu ceri multe si le faci pe toate in proportii de gospodina. Iar asta te face sa nu poti spune ca nu ai pentru ca ai muncit in fond si la urma urmei, sa umpli o cavitate, un lips.
Ne asteapta un an greu, sa fim strangatori.
Ma opresc tot la oameni, orice mi-ai scoate in fata, se pare ca nimic nu reuseste sa ma acapareze si nici sa ma impresioneze mai tare. E vorba si de comportament- pe care il observ atunci, direct, vis-a-vis de mine, si de toata persoana luata ca entitate cu o arhitectura bizara care poate avea fatada bine alcatuita dar nu rateaza ocazia sa fenteze la spate sa mai faca o conie, un acaret de depozitat inutilitati si mizerii.
Nici o problema, nimeni nu crede mai tare ca mine ca nimeni nu e perfect, in plus, eu vad chiar o ameliorare in dosirea defectelor; chiar daca le ai, nu inseamna ca trebuie sa defilezi cu ele pe sub furcile caudine. E un efort si sa le ti pentru tine iar asta merita apreciere pentru ca nu ii obligi pe toti care te vad sa ia o pozitie fata de ele ci ii lasi doar pe cei care insista, sa se apropie sa aiba de-a face cu ele. Bun, dar asta inseamna ca cineva vrea sa te cunoasca, ipoteza care nu echivaleaza cu cea in care tu vrei ca altii sa te cunoasca, desi, stiu, sunt doar cateva cuvinte schimbate pe care daca as fi cumsecade le-as trece cu vederea.
Deci, FAZA. Nu o sa plicitisesc cu detalii de scenariu cum am ajuns intr-o cafenea pentru o discutie relaxanta cu o prietena. O sa sar direct la ce s-a intamplat dupa 20 de minute cand un individ buhait chiar atunci de la alcool dar cel mai probabil murdar de cu o zi inainte vine si se aseaza fara sa ceara voie. Probabil ca plutea in aer minimul sanselor lui de succes de a intra in vorba cu noi, asa ca, inteligent (vorba vine)se tranteste pe scaunul care era in plus. E, chipurile, revoltat ca la bar nu sunt lime-uri sa bea El mojito si cand scriu pronumele cu majuscula nu ma refer la nici un tata sfant ci la orgoliul care statea inaintea staturii lui alcoolice. Ca noi ce parere avem? E posibil asa ceva? Noi ne uitam si vedem ca bea deja ceva cu lamaie, mai mult, daca te uiti in jur cafeneaua e modesta, studenteasca si nimeni nu are pretentii atata timp cat au cafea,ceai, vin si bere buna. Noi zicem ca nu avem nici o parere, o dam pe gluma, ii dam de inteles ca nu ii vrem compania. Old Macdonald nu ghiceste decat subtilitati de la ferma lui si sta ca taurul si povesteste. Eu ii zic: "Vai, ce ma plicitisesti!" cu intonatie si mimica adecvata si ce sa vezi? Ii mai creste un cap in stare de ebrietate, cu totul altfel decat al lui, mai mic si mai varstnic cu par grizonat si mai putin. De fapt e al amicului lui ,care a venit sa-l sustina pe clovnul nr.1 din parcare. Asta e si mai dat naibii. El e destept,ii plac literele, filozofia. Din prima il ginesc ca e economist fiindca debiteaza un termen de specialitate. La starea in care se aflau trebuia sa fie ceva din viata curenta fiindca in acele momente amandoi se aflau pe banda de urgenta a limbii romane si foloseau chiar numai ce mai mergea si asa, pe avarii. Intelectualul nedemonstrat se mira, se aseaza mai bine, intre timp, celalalt apuca sa se batoseasca- daca el vrea...lime-uri, pai sa fie... ca el vrea! ca el e client fidel! Economistul este, din punctul meu de vedere, un exemplar din specia vasta a bautorilor inzestrati dar cu un comportament deviant in cazul lui. Exact ca si porumbeii citadini, noile generatii, care nu se mai sperie, nu mai zboara decat la un metru de sol si ameninta sa se bage in oameni,preferand sa se plimbe prin piatete cu atitudinea bisnitarilor posesivi pe teritoriului lor de business. Economistul deci, e ostil, nimic nu-i convine, daca il intrebi de persoana lui nu-i bine, in rest, balmajeste numai idiotenii, cred ca dintre toti pe el insusi s-a enervat cel mai tare ca si-a deschis gura.
Noi mai aveam jumatate de pahar de vin, am dat banii, acuma ce era sa facem? Si asa nu dura mult, am zis sa il terminam si sa plecam. Deci inca cateva minute cu cei doi Mowgli. Pe parcursul lor il poreclim pe clovnul nr.1 cu Parvu, pentru ca lui i s-a parut irelevant/ anormal sa se prezinte iar pe economist il arat cu degetul cand vad ca poarta un inel de argint de femeie pe pinky. Ma minunez un pic pentru ca asa, de la distanta, nu parea efeminat sau bagat in boala. Il intreb daca i se pare normal; greseala mea, fiindca el se rascoleste tot si imi invoca faptul ca are valoare sentimentala si ca de ce bag de vina ca si eu port inel "Ia uita-te la ea!"
"Pai mai," zic eu, "eu sunt fata, femeile poarta bijuterii de cand lumea, si al meu oricum nu are nimic excentric, nu are un cap de mort". Degeaba, inelul lui de femeie pe pinky debordeaza de pretiozitate si eu sunt cum sunt pentru ca nu imi dau seama de asta. Ma indoiesc puternic.
Plecam.
Pe drum ma gandesc ca oamenii astia o sa fie acolo si peste 5 ani daca nu se inchide barul si ca o sa devina din ce in ce mai scortosi cum scrie in cartea adictiei de alcool. Ba mai mult, o sa deranjeze si pe altii, o sa se aseze la mesele lor si dupa cum intuiesc, diminetile o sa fie la fel de deprimati ca nu se salveaza din starea aia de viata cu putin sens. Dar pe langa asta, cat timp am petrecut cu ei, am sesizat totodata cum se bucurau de noutate si cum asta ii facea imuni la respingerea noastra de a vorbi cu ei. Erau asa de comfortabili cu chestia asta incat jucau rolul adversarilor care si ei au ceva sa ne impute: ca nu suntem deacord cu principii, suntem recalcitrante, vrem (sic!) sa stim cum ii cheama. Mi s-a parut ca pe si la masa erau asa de putine incat nu puteai sa strangi nici de un pumn de scame. Toti eram tampiti- noi de sictireala, ei de ce or fi fost. Si atunci m-am bucurat ca da, in unele zile viata consuma putin, si energie, si noutate, si mancare, cand tu nu ceri multe si le faci pe toate in proportii de gospodina. Iar asta te face sa nu poti spune ca nu ai pentru ca ai muncit in fond si la urma urmei, sa umpli o cavitate, un lips.
Ne asteapta un an greu, sa fim strangatori.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)