Intradevar, nu
ne dam seama cand ne schimbam sau cand altceva vine si ne modeleaza din
interior, cand un alter ego tacut dar mai hotarat decat noi vine si ne deraiaza
directia de actiune, ne scoate din pasivitate sau ne opreste , ne incetineste,
ne facem sa ne miscam pe ritmul pe care Dumnezeu ne insufla in particular un
destin. Sau se intampla sa ne izbim de intalniri capitale pe care le imbratisam
si ne lasam purtati de inspiratia subita a unor minti noi care infirma
tabuurile de care ne-am lasat induplecati si marginiti. Toate sunt, raman, bune
pentru ca au vocatia de a alege sa se modifice. Cand un batran iti spune ca
viata e frumoasa se refera la lucrul asta- ca per ansamblu, experienta de a trai
nu poate fi decat frumoasa, intrucat tu insuti ai potentialul si libertatea de
a alege ceea ce crezi ca e frumos. Cred in destine si cred ca destinele inseamna
intotdeauna provocari, in contrast cu nemultumirile tot mai frecvente de trai
monoton si sufocat de responsabilitati.
Eu imi reduc teoria
sperantei la miezul asta: morfismul constient, ales, al situatilor in care ne
aflam, alegerile rezultate din adaptare, energia asta trepidanda in care refuzi
sa persisti intr-o stare care te nemultumeste , lupta delicata si rabdatoare,
nepersonala fata de dusmanii reali ci mai degraba pledoaria ofensiva si
politicoasa pentru sine, ASTA cred ca ne impiedica ferm sa ne revoltam
impotriva rutinelor, a sarcinilor excesive si a derularii lor cronometrice.
Fiindca
legatura dintre ideile mele de mai sus traverseaza de la polul previziunilor
optimiste la care aspiram, la relitatea prea incarcata care trebuie digerata
judicios, constransi fiind de faptul ca prezentul e palpabil si e singua materie prima
din care se pot confectiona amintitri fara regrete. Asa ca eu propun sa meditam
in seara asta de toamna veche la insufletirea care exista in capacitatea de
regenerare si adaptare din noi. Cred ca putinta noastra de a fi altii atunci cand
decidem ca nu ne mai convine vechea noastra formula este ceea ce ne face mai
vii ca niciodata fiindca ne ofera deschidere spre mici noi nasteri. Incepem noi
si noi trecuturi prin bagajul diferit de calitati si defecte pe care il luam cu
noi.
Dinamica spirtuala
in conditiile astea, nu ramane nesupravegheata. Este un sine qua non. Te tutelezi
singur stiind in ce consta imbunatatire ta iar pentru asta cred ca e nevoie de
multa credinta- credinta in adevarurile personale pe care le-ai statuat dupa
multa cautare si obiectivism- plasarea lucrului in context si aproximarea
consecintelor acelui lucru. Prin urmare nu cred ca te poti aventura sa devii
omul pe care il admiri fara sa stii ca te asteapta o perioada in care trebuie
sa te afirmi in calitate de noua ta varianta. Or ca sa creezi opozabilitatea
asta trebuie in primul rand sa fi tu statornic in abordarea ta asupra lumii. Daca
doresti sa nu mai fi temperamental trebuie sa iti insusesti definitiv echilibrul
in locul izbucnirilo de nervi si nu doar sa le tii sub control o perioada cat
mai indelungata. Asadar intai, in demersul de devenire, acumulezi o traditie a
gesturilor, a modului de reactie in gandire, un program tonic pentru minte si
suflet- ceva care sa te relaxeze, altceva care sa te provoace intelectual, iar
in rest, multa putere de pricepere a tangentelor cu orice iti iese in cale.
In traditia
asta cu anotimpuri scurte, zilnice, in care treci prin toate starile- bucurie,
nostalgie, lipsa de motivatie, dezamagire, extaz, s.a si la care te straduiesti
sa raspunzi onorabil, punand in practica preceptele personale, e important, e
crucial sa intalnesti oameni care iti reconfirma banuielile. Adica ca exista
oameni care au ajuns, au trecut de pragurile pe care si tu vrei sa le atingi. Ei
sunt monitorii de schi care practica fara efort si de placere sportul pe care
il inveti cu trante.
E tarziu si nu
ma pot mobiliza sa povestesc despre cine am cunoscut ca sa ajung la concluziile
de mai sus. Dar va urma…