de vis

 Din Evul Mediu si cam pana prin secolul al 17-lea lumea a dat laoparte igiena. Duse au fost vespasienele, ritualurile de imbaiere. Este binecunoscuta isparava londonezilor de dinainte de marele incendiu din 1666 care aruncau seara pe geam, in strada, ceea ce colectau peste zi in olita. Se traia intr-o lejeritate totala in ceea ce priveste mirosurile, medicina nu avea prea mari succese din cauza piedicii pe care o ridica jegul, speranta de viata era evident mica, din moment ce cum te nasteai cam asa si mureai numai cu cativa ani mai in varsta.
 Povesteam odata de mizeria din Franta, de faptul ca taranii veneau in audiente la Versailles si isi faceau nevoile pe scari dupa cum le insinua normalitatea vremii. Stiu ca atunci m-am oripilat si am avut cel mai autentic sentiment de bucarie fatarnica ca traiesc intr-o epoca evoluata a detergentului, apei si sapunului si ca lipsa toaletei intr-o institutie sau loc public este un semn de primitivism. Intradevar, asa s-ar zice, ca fata de o alta fata care la 21 de ani isi crestea deja copiii cu axilele inflamate de atata transpiratie netratata, eu am avut noroc cat China sa ajung sa fac baie cu spumant si vara sa nu concep sub 2 dusuri pe zi.
  Dar ciclicitatea este un clisee care nu se lasa niciodata pentru mult timp la fund. Iata ca obiceiurile barbare de care povesteam ies din nou la suprafata sfidand orice scrupule sau sentiment de pudoare.
   Dimineata, strazile Clujului intruchipeaza metafora grosolana hartiei igienice si a recipientului in care ea se arunca fiindca arata clar ca noaptea au fost folosite ca si suport pentru urinat si vomat. De cum dai afara din scara blocului incepi sa sari peste darele uscate care ameninta patand cimentul. Dar e o dimineata superba, isi zice trecatorul in sinea lui, e o toamna lunga si glorioasa in culori, si alege sa priveasca spre alte locuri mai imbietoare decat trotuarul.
   Seara, pe cand lumea se intoarce acasa de la servici, se poate observa schimbarea de destinatie pe care o primesc gangurile blocurilor, tufisurile din parcuri si colturile strazilor mai laturalnice. Ele devin pisoare sau propte ideale de care te poti tine atunci cand alcoolul iti vine inapoi si nu mai ai ce-i face. Si inca nu e noapte.Inca nu e totul. Se pare ca cetatenii au fost toti subit afectati de ceva microb pacatos care ii determina sa isi dea drumul instantaneu, cum le vine, ca si la copiii mici. Devin atat de tulburati incat trec peste orice impediment de bun simt si fac ceea ce le cere natura. Intre timp, restul de populatie neafectata de boala tolereaza aceste accese ca un parinte duios fata de odrasla sa bolnava. Vorba aia " Ce sa-i faci?! Ca n-ai ce-i face..."
   Inchei cu imaginea Somesului, raul care strabate orasul ca o vena ce transporta oxigen. E minunat sa treci podul la apus si sa vezi ultimele raze cum se reflecta in apa curgatoare. Dar nu te opri! Fiindca deobicei adie o briza fetida  de canal care te face sa iti tii respiratia. Ai putea chiar sa ai impresia ca in aer defapt pluteste o otrava care combina ingenios cele mai diverse putori si daca chiar ai curiozitatea sa vezi ce le poate emana, poti constata ca rezidurile care ingroasa linia malului nu sunt moarte, sunt chiar active. Ele motorizeaza acest circuit al odorurilor pestilentiale care strica filmul cu racoarea inserarii si te trimit urgent acasa.
   Oare ce sa insemne faptul ca oamenii recurg la natura urbana atunci cand isi fac nevoile? Sa fie oare nostalgia acelor epoci in care erau mai putine constrangeri de salubritate sau sa fie dorinta de a simplifica viata agitata pe care o ducem la ora actuala si s-a inceput " de jos"?
   Nu imi pot da seama, dealtfel sa scurm pentru a cauta un raspuns nu mi-ar provoca decat repulsie. Imi pare rau, nu pot fi mai tare de atat. Si mai imi pare rau ca oricate rute diferite as incerca pentru a ajunge la destinatii zilnice, nu ma pot feri de abjectia acelora care nu isi mai pastreaza minimul de demnitate de a face in coltul lor de baie mizeria pe care au indesat-o in ei.

cioromoz

Cioromoz e un cuvant pe care sincer il detest, dar al carui potential nu pot sa il trec cu vederea. Notiunea in sine, un regionalism, a fost dezgropat intr-un cerc de prieteni de catre un baiat cu initiativa si dorinta de comunicare si care a reusit astfel sa inglobeze intr-un termen tot ceea ce inseamna, deriva si cuprinde rezidualul. Adica un fel mai lenes (tamp) de a spune "ce-o ramas" cu intonatia groasa si mormaita a unui ignorant. Stiu, nu suna bine, dar daca il spui, pe undeva prin suflet, te curata ca o perie rudimentara de radacini.

Eu una, am avut de cateva zile incoace un sentiment nasol de forjare, de anacronism, de lipsa de sansa, exact ceea ce ar spune pe rand, la un capat de betie, un muncitor, o fata batrana si un trantor. Nu mai e nevoie sa traduc ca acesta este un exemplu clasic de cioromoz. Dar sa trec de forma si sa ajung la fond.
Melanjul acesta de fragmente de sentimente, care daca te ia pe nepregatite poate fi diluvian fiindca rezulta intr-o frica care se aseaza ca ceata, e pana la urma un bun tonic. La inceput te ia cu frisoane, ai mainile reci si umede fiindca nu stii ce sa faci, cum sa te obisnuiesti cu gandul ca nu ai o crampa pasagera. Cele 3 feeling-uri mentionate, asemenea celor 3 parce, se cronicizeaza ca niste linii directorare pe care tu va trebui sa aglutinezi experiente de tot felul, clasate apoi ca niste borcane de dulceata. Fiecare eveniment privit intr-un anume fel, fiert atat timp cat cel de la oala crede ca e necesar.Dar stihiile raman acestea: sentimentul de uzura care pana la urma poate insemna maturitate, senzatia alternanta de paseism si futurism care denota formarea unui timp intern personal- proprie unitate de masurare si frustrarea de a munci, de multe ori pe o raplata derizorie. Aici e insurgenta si cine nu paraseste acest cartier primeste educatia spiritului belicos cinstit care naste razboaie legitime. Cine ridica mana asupra altuia o face nu ca sa se inalte pe sine ci ca sa depaseasca un obstacol care i s-a asesat in cale si o face in termenii echitatii de a purta o lupta egala.
   Tonicul asta accelereaza circuitul sangvin fara sa il incalzeasca. El spune: "Du-te si fi dinamic in zilele insorite cand te simti in putere si dai maximul de randament pentru ca vor urma si dupamesele posomorate cand tot ce vei putea face va fi sa gandesti si sa respiri regulat, sa planuiesti urmatorul weekend cu vreme buna si apoi sa abandonezi orice munca intru liniste si pace".
   Din resturi mi-am confectionat  un cocktail pe care sa il beau dimineata pe stomacul gol. Sanatate pura!Cioromoz. Mi-ar placea sa cred ca asa suntem toti si ca fiecare dintre noi se straduie sa adune toate bucatile de pe jos de fiecare data cand se sfarma ca sa dea un produs finit mai bun, mai rezistent. Si toti, fara exceptie, ar uza de ceea ce ziceam  mai sus, asa cum e nevoie de sare, zahar, ulei si faina ,ca sa traiasca cu un suflet mai plin ca burta, ocupati si animati de ganduri. Dar ca orice amestec eterogen, ipoteza dispare.
   Nu multi simt nevoia sa abstractizeze si tot putini sunt si cei care pot face operatiunea asta. Nu cunosc lume care sa imi fi spus din senin, dintr-o dorinta, ca vrea sa mearga pana la antipod numai ca sa gaseasca obiectul dintr-o poza. Visele s-au descompus in imaginea reluata mental a ceea ce a fost dinainte sa se inchida ochii, imaginatia a ramas nepurtata ca perechea de pantofi de lac care te jeneaza. Ne revenim unii altora dupa cum ne si meritam.
  

Noul e pe cale de disparitie

Daca intru intr-o librarie, titlurile si autorii ma coplesesc. Pe de-o parte scriitorii, fiecare in parte se lasa manuit de inspiratie si umple volum dupa volum cu istorii si pareri si pe de alta parte si numarul corifeilor abunda de ceva vreme incoace incat la ora actuala a fost nevoie sa se infiinteze "n" concursuri literare pentru a-i baga intr-o competitie. Pe spatele fiecarui roman the times, Sunday, Le Figaro, toate lasa marturie ca paginile in cauza merita sa fie citite, ca sunt ceva deosebit si aparte in lumea asta nebuna si capricioasa, invaluita in tot felul de podoabe in cautarea ei asidua dupa excentric si original. Jurnalisti care vor sa imprumute din faima pe care nu o au, delibereaza si ei asupra subiectului cartii. Limbajul lor prestigios ma face sa cred ca cel putin intr-un cerc de conaisseur-i, prezenta lor face diferenta.

Media e plina de oameni importanti care stiu cum sta treaba. In politica in schimb demult nu s-a mai remarcat o fata nespiritualizata, a cam pierit interesul pentru lidershipul elitist si poporul s-a redirectionat spre conducerea modesta a diferitor clanuri din provincie. Se suge sangele mai de la periferie, instalatia complicata nu mai e folosita in procesul laborios de centralizare a fluidului si de repartizare ulterioara a acestuia pe la toate capusele. Organismul social, odata pletoric, a ajuns acum sa irige numai mici parti limitrofe iar presa a ramas de veghe pe marginea santului sa comenteze meciul intern in care scorul se face numai din autogoluri. Si cum intotdeauna scandalul s-a invecinat cu fabulosul, normal ca multimea de gura casca s-a strans ca acum 4 secole cand se cerea pe micul ecran capul lui Motoc si s-a apucat sa vetupereze.Acum in maruntaiele sociale se contracta amorul propriu care isi doreste in blondul sau superb sa se faca remarcat. E misto sa ai o scena si un microfon prin care sa preiei- nu Puterea- ci o putere acolo, cat de cat, ca sa atragi atentia si sa te faci ascultat. Din aceste strigate proferate in aer ca la bursa de pe wallstreet, jurnalistii s-au ales fiecare cu cate un calificativ de "foarte bine" pe care l-au obtinut prin notare reciproca si comparativa. Acum numarul lor coplesitor insumeaza nume mari care daca nu le cunosti, iti asumi ignoranta.

Deci ce am remarcat pana acuma? Carti multe de ies capodoperele pe banda, literati la kilogram, mici politicieni a caror patura e prolifca ca o iepuroaica si mai departe cu ce sa mergem? Care sa fie the new black? Mai este loc si pentru altceva, pentru altfel, cand atatia oameni incearca fiecare sa stoarca strop din piatra seaca? Cred ca de la aceaste vremuri am cules ceea ce era mai bun si mai proaspat, ca am epuizat ceea ce a pus natura mai bun in noi si inafara noastra. Si cred, cum spunea si domnul Neagu Djuvara, ca la ora actuala, cel putin in domeniul stiintei lumea nu a adus nimic revelator ci pur si simplu si-a imbunatatit tehnica.
Poate ca a venit vremea sa nu ne mai deranjeze lucrurile folosite si daca tot trebuie plasata undeva nemultumirea atunci sa o asezam langa incercarile noastre de a ne innoi ca oameni, in bine. Dara asta imi va lua o alta morala...

unde s-au dus oamenii relaxati?

Ma gandeam zilele astea: in spatele peretilor, a perdelelor,a cortinelor, a scenei, rezida o angoasa ca o sapa de beton care a fost turnata inca de la constructie si la care trebuia sa se ajunga candva cand avea sa se erodeze suprastructura. Energia societatii noastre a scurmat atat de adanc in Istorie incat acum isi revendinca senectutea laolalta cu indulgenta cu care cere sa fie tratata: e bolnava, scartara, sacaita. Imaginea parului alb ca semn distinctiv al intelepciunii se profileaza acum doar ca o metafora livreasca intre actualitatile in care batranetea presupune senilitate.
Iar noi facem parte din acest proces, suntem balastul acestei arderi care a trecut de apogeu si se afla in declin.
Uitandu-ma la televizor am regasit reproducerea fidela a ceea ce se intampla zilnic pe strada, la aceeasi calitate; mediile odata intelectuale sunt astazi efigii corupte ale frustrarilor care rod 22 de milioane de romani. Suntem ,asa cum suntem, la unison. Am incercat sa imi rezerv o zi intreaga ca sa citesc presa de la capo al fine si nu am reusit. Am citit bloguri, sarind de la unul la altul pana m-am pierdut in opinii, pareri si sentinte si la finalul acestor runde am avut senzatia ca nu voi putea atinge niciodata nivelul de informare care sa imi confere o constiinta civica cinstita. In loc sa imi formez o parere sinoptica, nu am mai format nimic ramanand parasita in fata mormanului de idei. Cu efort, ca si cand as fi pus niste picaturi in ochi ca sa mai dreg orbeala, am concluzionat ca trebuie sa ma relaxez, eu inainte de toate. Orice atentie indreptata spre cunoastere in sens cantitativ, odata stabilit domeniul si nivelul de explorare, nu poate decat sa ma seduca in patura celor care simt nevoia sa se exprime si sa li se dea dreptate. Cand incepi sa stii, automat incepi o convingere ca te intdrepti inspre adevar si ca astfel, incepi sa gusti din puterea informatiei. Incepi sa te vezi debutant in toata afacerea de salvare si de convertire a oamenilor, iti doresti sa te faci ascultat asa cum pedagogul solicita atentia elevilor de scoala primara. Mania informatiei a dat astfel nastere unor defecte profesionale care deriva din ceea ce s-ar vrea "ultr-profesionalism".
Sa fim seriosi. Eu si multi altii pe langa mine nu am reusit in fizica cuantica si nici in genetica, nu am ajuns sa creez/ cream nimic ci ne-am limitat la a cunoaste ceea ce deja exista. Or noua acceptiune a "ulatra-profesionalismului" se refera la citarea a cat mai multor voci care au vorbit si nu neaparat cara au avut ceva de spus.
Oricum arhivele contin deja tomuri de hartie care coplesesc o viata de om pana sa fie citite. Pana la urma poate as fi chiar dura daca as spune ca societatea s-a plafonat in ziua de azi. Pana la urma cred ca s-a ajuns la situatii in care doi oameni au facut aceeasi descoperire fara sa stie unul de altul; pur si simplu au citit din aceasi gama, au pornit de la premise similare. Lupta a incetat sa se mai duca la acest nivel pentru ca fara sa o spunem cu voce tare, lumea si-a dat seama ca e seaca. Marfa noua nu mai aduce, vinde pe stoc. Asadar concurenta s-a mutat pe pista vecina unde alergatorii urmaresc sa catige titlul de cel care are cea mai mare dreptate si folosesc ca echipament in dotare nervii, cerbicia, tupeul. Solutiile lor aproape capata materialitate si umbla pe strada impingand oameni si dand din coate. Jurnalistii se dau peste cap, arunca cutite la panou numai ca numarul lor sa para cel mai interesant, cel mai grav care daca este ratat, masacreaza tot sezonul distractiei.
Mie mi s-a facut dor de oameni relaxati care prioritar isi rezolva diferendele pe un ton normal, fara isterie. Chiar cand sunt altii care luand locul gibonilor, fac gesturi repetitive si agaseaza, oamenii relaxati nu clipesc nervos, lor nu li se umfla vena de la tampla. Constienti ca in majoritatea primatelor nu exista nimic sfant la care sa se faca apel, ei nu consimt sa isi dea calmul pe cioara de pe gard, sa isi suflece manecile si sa se apuce de sfada.
Mi-e dor si hazna de acei oameni pe care ii vad tot mai rar si de care aud pomenindu-se tot mai des.

P.S si eu incerc sa vad in oglinda o astfel de persoana, imi aplic aceleasi regului. recunosc, cateodata imi iese, alteori nu. Dar asta nu ma opreste sa incerc din nou pana fac mai bine.

Bare necessities

Am vrut sa debutez pe blog cu un post inteligent, dar am lasat-o moarta (sau nici chiar asa rau! nu decedata si inerta ci mai degraba blegita) si mi-am reamintit lectia pe care mi-o tot da providenta: in viata nu primesti nimic de valoare gratis sau fara efort. Ca ce chestie sa ma fac eu auzita, asa tam nesam, ca un cowboy care intrand in bar izbeste usile batante de pereti, da cu pumnul in masa si isi comanda tarie?Asa ca din momentul in care am scris primele fraze marete in care sa imi aduc si eu aportul la problemele stringente ale societatii, am simtit asa ca un junghi in coasta reprosul sortii ca incerc sa dau lovitura intr-un mod grosolan. Parea sa-mi spuna: "Mai fetito aici la noi se sta la rand! ia-ti un numar si asteapta si tu ca atatia altii ca doar nu crezi ca esti mai altfel". Si atunci am fost fortata sa am un puseu de sinceritate si sa-mi recunosc ca nu ma pot urca pe scena sa dau gaura la macaroane pentru ca pentru un astfel de numar de mult nu mai exitsa public. Mi-am zis atunci ca nu e momentul sa ma dau rotunda cu parerile mele si ca e mai bine sa le enunt cu alta ocazie.
Pentru inceput am ales sa vorbesc in doru lelii.
Eu stiti cum sunt? Eu sunt genul acela de persoana care a stat mereu departe de rahat asa ca dintru inceput nu am sperat la noroc. Eu nu am slabit niciodata numa asa... de stres, nu am primit cadouri exceptionale asa numai fiindca li s-a nazarit cunoscutilor, nu am reusit nici macar sa copiez la muzica intr-a opta. Nu m-am plans, pe undeva trebuia sa inceapa si lucrurile sa se manifeste pe coordonate de normalitate si corectitudine si nu m-a deranjat daca s-a inceput cu mine. Cel putin asa am avut o explicatie logica de fiecare data cand am avut cate un esec: fie nu muncisem suficient, fie reusita depindea si de altcineva si atunci de la bun inceput stiam ca ma jucam cu hazardul. Dar lipsa de noroc m-a facut sa imi indrept atentia si sa imi canalizez energia spre alte apanaje de care omul are nevoie si care poate sunt mai reale si mai consistente decat cifra 7 sau trifoiul.
Astfel, eu astazi cand sunt intrebata ce imi doresc in viata, raspund fara sa clipesc: liniste, calm, rabdare, un grad cat mai mic de dependenta. Dar acum facuta marturisirea asta, nu ma simt deloc mai bine; din contra am impresia ca am lasat imaginea unei femei cu ochii incercanati si rochie gri asa ca incerc sa sterg imaginea gresita printr-un contrast. Bine. O constatare de data asta: de-a lungul timpului am observat ca cea mai mare parte a cunostintelor pe care mi le fac sunt ciudati/ ciudate. Nu stiu cum ne gasim unii pe altii dar se pare ca nu dam gres niciodata oricat de complicat ar fi algoritmul intalnirii noastre. Una dintre convingerile mele este si ca daca la polul nord exista eschimosi ciudati veritabili, eu o sa ii intalnesc si o sa ma imprietenesc cu ei.
Spre exemplu, o persoana pe care am cunoscut-o recent- ciudata dintr-un soi pe care pana acum nu l-am mai avut in palmares. Persoana in cauza cred ca are cel mai prolix stil de a expune. Practic ea nici macar nu mai converseaza, ea pur si simplu nareaza chestii care ii trec sporadic prin cap. Asa am ajuns ca dupa nici 72 de ore de cand ne cunosteam, eu sa stiu cu exactitate nunanta culorii preferate si motivul acestei alegeri. Mai mult, si mergand impreuna pe strada, am ajuns sa facem din asta o experienta magnifica pentru ca persoana se minuna la tot pasul, fara obraz, de fiecare floare care era frumos colorata, de fiecare perdea frumoasa, de fiecare cuplu dragut, de ... si pot continua dar nu vreau ca si altii sa capieze, asa cum am facut-o eu. Persoana asta de care vorbesc culmea! dar era foarte cumsecade. Cum era mai rau- nici nu puteam sa o detest pentru in fond era un om bun, insa nici nu o puteam agrea pentru ca efectiv nu avea mila de nervii mei si nici de bunul simt atunci cand dialoga cu zambetul pe buze despre nimicuri si stupiditati. Persoana se atasase de mine; interpretase gresit tacerea mea si credea ca o ascult cu interes cand eu vroiam defapt sa ii dau de inteles ca nu vreau sa particip la ciornele alea de conversatie. Dar mai departe limitele mi-au fost impinse pe noi culmi: persoana s-a apucat, de drag presupun, sa ma verifice ce si cum mancam. Ne cumparasem fiecare cate ceva de la alimentara si iata ca ea se uita cu atentie daca aveam sa imi mananc tot senviciul si daca mai puteam - oau!- sa mai ling si o inghetata. Pentru o clipa, i-am intors si eu curiozitatea si m-am uitat sa vad nu cumva se sterge cu maneca sau cu dosul palmei la gura, dupa ce isi topea dulciurile si mancarea. Dar si pe aia am lasat-o balta asa cum am mai facut odata, la inceputul acestei trancaneli, manata desigur, de cele mai bune intentii.