de vis

 Din Evul Mediu si cam pana prin secolul al 17-lea lumea a dat laoparte igiena. Duse au fost vespasienele, ritualurile de imbaiere. Este binecunoscuta isparava londonezilor de dinainte de marele incendiu din 1666 care aruncau seara pe geam, in strada, ceea ce colectau peste zi in olita. Se traia intr-o lejeritate totala in ceea ce priveste mirosurile, medicina nu avea prea mari succese din cauza piedicii pe care o ridica jegul, speranta de viata era evident mica, din moment ce cum te nasteai cam asa si mureai numai cu cativa ani mai in varsta.
 Povesteam odata de mizeria din Franta, de faptul ca taranii veneau in audiente la Versailles si isi faceau nevoile pe scari dupa cum le insinua normalitatea vremii. Stiu ca atunci m-am oripilat si am avut cel mai autentic sentiment de bucarie fatarnica ca traiesc intr-o epoca evoluata a detergentului, apei si sapunului si ca lipsa toaletei intr-o institutie sau loc public este un semn de primitivism. Intradevar, asa s-ar zice, ca fata de o alta fata care la 21 de ani isi crestea deja copiii cu axilele inflamate de atata transpiratie netratata, eu am avut noroc cat China sa ajung sa fac baie cu spumant si vara sa nu concep sub 2 dusuri pe zi.
  Dar ciclicitatea este un clisee care nu se lasa niciodata pentru mult timp la fund. Iata ca obiceiurile barbare de care povesteam ies din nou la suprafata sfidand orice scrupule sau sentiment de pudoare.
   Dimineata, strazile Clujului intruchipeaza metafora grosolana hartiei igienice si a recipientului in care ea se arunca fiindca arata clar ca noaptea au fost folosite ca si suport pentru urinat si vomat. De cum dai afara din scara blocului incepi sa sari peste darele uscate care ameninta patand cimentul. Dar e o dimineata superba, isi zice trecatorul in sinea lui, e o toamna lunga si glorioasa in culori, si alege sa priveasca spre alte locuri mai imbietoare decat trotuarul.
   Seara, pe cand lumea se intoarce acasa de la servici, se poate observa schimbarea de destinatie pe care o primesc gangurile blocurilor, tufisurile din parcuri si colturile strazilor mai laturalnice. Ele devin pisoare sau propte ideale de care te poti tine atunci cand alcoolul iti vine inapoi si nu mai ai ce-i face. Si inca nu e noapte.Inca nu e totul. Se pare ca cetatenii au fost toti subit afectati de ceva microb pacatos care ii determina sa isi dea drumul instantaneu, cum le vine, ca si la copiii mici. Devin atat de tulburati incat trec peste orice impediment de bun simt si fac ceea ce le cere natura. Intre timp, restul de populatie neafectata de boala tolereaza aceste accese ca un parinte duios fata de odrasla sa bolnava. Vorba aia " Ce sa-i faci?! Ca n-ai ce-i face..."
   Inchei cu imaginea Somesului, raul care strabate orasul ca o vena ce transporta oxigen. E minunat sa treci podul la apus si sa vezi ultimele raze cum se reflecta in apa curgatoare. Dar nu te opri! Fiindca deobicei adie o briza fetida  de canal care te face sa iti tii respiratia. Ai putea chiar sa ai impresia ca in aer defapt pluteste o otrava care combina ingenios cele mai diverse putori si daca chiar ai curiozitatea sa vezi ce le poate emana, poti constata ca rezidurile care ingroasa linia malului nu sunt moarte, sunt chiar active. Ele motorizeaza acest circuit al odorurilor pestilentiale care strica filmul cu racoarea inserarii si te trimit urgent acasa.
   Oare ce sa insemne faptul ca oamenii recurg la natura urbana atunci cand isi fac nevoile? Sa fie oare nostalgia acelor epoci in care erau mai putine constrangeri de salubritate sau sa fie dorinta de a simplifica viata agitata pe care o ducem la ora actuala si s-a inceput " de jos"?
   Nu imi pot da seama, dealtfel sa scurm pentru a cauta un raspuns nu mi-ar provoca decat repulsie. Imi pare rau, nu pot fi mai tare de atat. Si mai imi pare rau ca oricate rute diferite as incerca pentru a ajunge la destinatii zilnice, nu ma pot feri de abjectia acelora care nu isi mai pastreaza minimul de demnitate de a face in coltul lor de baie mizeria pe care au indesat-o in ei.