Bare necessities

Am vrut sa debutez pe blog cu un post inteligent, dar am lasat-o moarta (sau nici chiar asa rau! nu decedata si inerta ci mai degraba blegita) si mi-am reamintit lectia pe care mi-o tot da providenta: in viata nu primesti nimic de valoare gratis sau fara efort. Ca ce chestie sa ma fac eu auzita, asa tam nesam, ca un cowboy care intrand in bar izbeste usile batante de pereti, da cu pumnul in masa si isi comanda tarie?Asa ca din momentul in care am scris primele fraze marete in care sa imi aduc si eu aportul la problemele stringente ale societatii, am simtit asa ca un junghi in coasta reprosul sortii ca incerc sa dau lovitura intr-un mod grosolan. Parea sa-mi spuna: "Mai fetito aici la noi se sta la rand! ia-ti un numar si asteapta si tu ca atatia altii ca doar nu crezi ca esti mai altfel". Si atunci am fost fortata sa am un puseu de sinceritate si sa-mi recunosc ca nu ma pot urca pe scena sa dau gaura la macaroane pentru ca pentru un astfel de numar de mult nu mai exitsa public. Mi-am zis atunci ca nu e momentul sa ma dau rotunda cu parerile mele si ca e mai bine sa le enunt cu alta ocazie.
Pentru inceput am ales sa vorbesc in doru lelii.
Eu stiti cum sunt? Eu sunt genul acela de persoana care a stat mereu departe de rahat asa ca dintru inceput nu am sperat la noroc. Eu nu am slabit niciodata numa asa... de stres, nu am primit cadouri exceptionale asa numai fiindca li s-a nazarit cunoscutilor, nu am reusit nici macar sa copiez la muzica intr-a opta. Nu m-am plans, pe undeva trebuia sa inceapa si lucrurile sa se manifeste pe coordonate de normalitate si corectitudine si nu m-a deranjat daca s-a inceput cu mine. Cel putin asa am avut o explicatie logica de fiecare data cand am avut cate un esec: fie nu muncisem suficient, fie reusita depindea si de altcineva si atunci de la bun inceput stiam ca ma jucam cu hazardul. Dar lipsa de noroc m-a facut sa imi indrept atentia si sa imi canalizez energia spre alte apanaje de care omul are nevoie si care poate sunt mai reale si mai consistente decat cifra 7 sau trifoiul.
Astfel, eu astazi cand sunt intrebata ce imi doresc in viata, raspund fara sa clipesc: liniste, calm, rabdare, un grad cat mai mic de dependenta. Dar acum facuta marturisirea asta, nu ma simt deloc mai bine; din contra am impresia ca am lasat imaginea unei femei cu ochii incercanati si rochie gri asa ca incerc sa sterg imaginea gresita printr-un contrast. Bine. O constatare de data asta: de-a lungul timpului am observat ca cea mai mare parte a cunostintelor pe care mi le fac sunt ciudati/ ciudate. Nu stiu cum ne gasim unii pe altii dar se pare ca nu dam gres niciodata oricat de complicat ar fi algoritmul intalnirii noastre. Una dintre convingerile mele este si ca daca la polul nord exista eschimosi ciudati veritabili, eu o sa ii intalnesc si o sa ma imprietenesc cu ei.
Spre exemplu, o persoana pe care am cunoscut-o recent- ciudata dintr-un soi pe care pana acum nu l-am mai avut in palmares. Persoana in cauza cred ca are cel mai prolix stil de a expune. Practic ea nici macar nu mai converseaza, ea pur si simplu nareaza chestii care ii trec sporadic prin cap. Asa am ajuns ca dupa nici 72 de ore de cand ne cunosteam, eu sa stiu cu exactitate nunanta culorii preferate si motivul acestei alegeri. Mai mult, si mergand impreuna pe strada, am ajuns sa facem din asta o experienta magnifica pentru ca persoana se minuna la tot pasul, fara obraz, de fiecare floare care era frumos colorata, de fiecare perdea frumoasa, de fiecare cuplu dragut, de ... si pot continua dar nu vreau ca si altii sa capieze, asa cum am facut-o eu. Persoana asta de care vorbesc culmea! dar era foarte cumsecade. Cum era mai rau- nici nu puteam sa o detest pentru in fond era un om bun, insa nici nu o puteam agrea pentru ca efectiv nu avea mila de nervii mei si nici de bunul simt atunci cand dialoga cu zambetul pe buze despre nimicuri si stupiditati. Persoana se atasase de mine; interpretase gresit tacerea mea si credea ca o ascult cu interes cand eu vroiam defapt sa ii dau de inteles ca nu vreau sa particip la ciornele alea de conversatie. Dar mai departe limitele mi-au fost impinse pe noi culmi: persoana s-a apucat, de drag presupun, sa ma verifice ce si cum mancam. Ne cumparasem fiecare cate ceva de la alimentara si iata ca ea se uita cu atentie daca aveam sa imi mananc tot senviciul si daca mai puteam - oau!- sa mai ling si o inghetata. Pentru o clipa, i-am intors si eu curiozitatea si m-am uitat sa vad nu cumva se sterge cu maneca sau cu dosul palmei la gura, dupa ce isi topea dulciurile si mancarea. Dar si pe aia am lasat-o balta asa cum am mai facut odata, la inceputul acestei trancaneli, manata desigur, de cele mai bune intentii.