Cred că cea mai responsabilă manifestare a independenței sunt deciziile pe care le luăm, atunci când ne implicăm în găsirea unei soluții. Faptul că nu ne lăsăm copleșiți de optica constrângerii, că tragem aer în piept, respirăm și ne reculegem în loc să cedăm combustiei de nervi, asta ne face liberi. E ca și cum nu ai pica, deși ai fost împins brutal. Nu orice forță din exterior care te ia prin surprindere, te poate doborî; de fapt, este nevoie de o anumită forță ca tu sa îți pierzi echilibrul și să cazi. Sunt perioade în viață în care 24 de ore, 7 zile pe săptămână, luni în șir, suntem prinși într-un fel de existență, într-o conjunctură pe care o răbdăm cu cumințenia celui care nu are ieșire. Captivii îngăduie recluziunea pentru că nu au alternativă. Tot așa, și noi ne prindem în destine neviabile și renunțăm să le mai tăiem legăturile deși nu ne mai aduc fericire și împăcare.

    Și cu toate astea, aceia- puținii- care tânjesc după libertate, în pofida fricii și a riscului de a pica într-un destin fără scop, se smulg din perspectiva unui viitor gri. Cine nu poate trăi altfel decât căutând să  însumeze mai multe momente fericite decât nefericite, acela trece peste orice impediment ca peste un pretext sau o scuză. Nimic nu justifică alegerea unei nefericiri, nimeni nu procedează corect când se sacrifică la inițiativa altuia sau înghesuit de circumstanțe. Oricine, orice cere sacrificii din partea altora, face parte din gama largă a greșelilor parazite ce adoptă o logică atrăgătoare pentru a-și vâna victimele. 

   Așa că sacrificiul autentic e un gambit: pierzi acum, ca să câștigi mai mult, mai târziu, și mai presus de toate, e o strategie individuală, este apanajul celui care se sacrifică. Alegerile urmăresc mai devreme sau mai târziu să întâlnească fericirea, atât trebuie să țină minte cunoașterea.