despre ce e omenesc

     Toti ne nastem cu un ritm si intr-un ritm. De la intrarea in  lume incepe sa ne urmareasca cadenta unor batai de timpi care ne regleaza activitatea. Dimineata te poti trezi si sa incepi sa mergi repede de cum te dai jos din pat, sa prinzi viteza si pana seara cand te intinzi din nou sa fi ajuns mai departe decat orizontul prefigurat la inceputul zilei. Sau poti sa deschizi ochii si sa ramai aplecat asupra starii aleia de bine, sa intarzii sa te destepti de-a binelea si sa continui sa iti petreci timpul mai mult in contemplatie decat realizand efectiv ceva. 
     Intelegi? Vorbesc de pulsul care accelereaza nu atunci cand urci scarile sau bei cafea in exces ci de palpitatile fine aproape de piele si intre ganduri  si a caror numar variaza in functie de intensitatea cu care iti traiesti bucuriile, te recuperezi dupa esecuri si traiesti; Stii la ce ma refer? La nevoia de a schimba tot mereu ceva, la nebunia care te apuca daca vezi ca stagnezi ca au trecut trei zile si esti tot la aceeasi fila din carte, la progres. In functie de aviditatea astea de a te infrupta cat mai mult din snopul de zile se traseaza, autoritar, etajele pe care stam. E o selectie atat de dura incat nici nu indraznim sa o mentionam, sa o impingem cu piciorul si sa vedem daca miroase a discriminare. Se explica prea simplu, transeaza prea tare o realitate incat sa ne permitem sa cracnim in fata acestei rigori. Tacem pentru ca nu ne putem revolta impotriva motorului de cautare cu care am fost inzestrati. Si totusi, uite asta e unul dintre atributele cu care trebuie sa traim si cu care trebuie sa cooperam de la inceput pana la sfarsit. Avem nevoie sa ne invatam natura, sa calculam raza cercului parcurs din nou si din nou. 
     Dar nu vreau sa ingros mai tare tema repercursiunilor flerului de a trai; ma abat de la fir tocmai acum cand eram amandoi pe aceeasi lungime de unda. 
      Hai sa spunem ca aptitudinea asta de cat de dinamic esti, de competitiv, de dornic sa te modifici intr-o forma mai elaborata este puterea de reactie la ce se intampla in jur. Poti sa cauti si sa gasesti o solutie pe loc sau poti sa uiti in papucii statului de tine si sa astepti sa treaca lucrurile de la sine. Intr-adevar, desi controlabile intr-o anumita masura, aceste reactii isi au sorgintea pana la urma in temperament. Or nu e cazul sa ma apuc  sa fac o demonstratie de care nici nu ma simt in stare, cum ca te poti debarasa total si ireversibil de atasamentele tale intrinseci. Esti mai pasnic, mai nervos, ei asta e!, toti suntem copiii cuiva, insa nu se aplica scuze atunci cand nu incerci sa temperezi excesele. Prin urmare, la un stimul extern te comporti in primul rand conform inclinatiei naturale si mai apoi iti aduci aportul de ratiune si dai un raspuns pe baza logicii. Iar asta e variabil corect, in functie de etajul pe care esti cazat in societate. Spre exemplu la parter poti sa raspunzi cu un pumn unei palme si  restul te vor aclama pentru forta de care esti in stare sau la aceeasi reactie, cu doua nivele mai sus, poti primi un tricou promotional cu "persoana din Neanderthal". Problema este ca nu se prea sare gardul: fie pentru ca atata permite potentialul, fie pentru ca cu cat se urca mai sus, cu atat se ermetizeaza mai tare clasele si atunci cand se schimba taberele inseamna ca omul a nimerit din greseala  in sanul celor cu care nu e de-o seama. 
      Doua persoane apartinand autentic la doua categorii diferite sunt separate de un fel de fileu. Intre ele va exista intotdeauna un dialog in care mingea se paseaza de la unul la altul. E pe seturi. Nu va dura la nesfarsit, insotirile perpetue nu sunt decat cele facute impreuna si nu in opozitie. Doi astfel de oameni pot cel mult sa isi dea mana amical la final. Lacrima asta trebuie inghitita, cu nostalgia asta nu ai ce face, nu o poti ascunde sub covor, o agheti in cui si te deprinzi cu ea. Gandeste-te ca intre ei nu pot exista decat sentimente terne, respect, eventual o simpatie dar fara sa fie in stare sa se curteze cu emotii tari- nu poti iubi pe cineva de la care nu ai ce invata atat de mult incat sa te califice pentru un om mai bun. Mai trist, e ca de cele mai multe ori categoriile astea se ignora in asa hal incat nu isi pot inchipui ca ele exista in paralel si nu izolat si isi creeaza un sistem solar imaginar in care ei sunt cei care au dreptate iar pe langa exista doar material de duzina care contrasteaza. 
       De ce am ajuns la aceasta discutie? Pentru ca am auzit in ultimul timp cateva discursuri legate de oameni puternici care m-au balonat prin certitudinea si aroganta lor. Nu noi stabilim asta, nu avem cum sa ne privim din exterior in felul asta nici daca am fi depasit anumite obstacole cu brio. Am incercat marea cu degetul sau am trecut Sahara, asta e o diferenta de peisaj ilustrata de la unul la altul si singurul scor pe care ni-l putem vedea e cel interior, cel pe care il obtii in urma bataliei pe care ai dat-o cu tine ca sa ajungi acolo. Asa ca ce poti face? Poti sa te lasi surprins de ceea ce te intampina, sa astepti sa vezi surprinzatorul in ceva nou si atunci chiar daca nu urci scara lui Iacob, cel putin te vezi in sir, vezi cateva randuri mai in fata. Nu incerca sa sari randul, nu tanji sa ajungi tot in fruntea celor care iti sunt acum in spate fiindca urcarea ta nu are nimic de-a face cu incercarile lor.

     Niciodata nu mi-am dorit sa vina vara ca in anul asta. Nu stiu exact daca mi-e dor de anotimpul estival sau doar incerc sa scap de frigul care intarzie sa dispara si care daca nu va inceta degraba, va avea acelasi efect ca si ceata londoneza asupra locuitorilor venerabilei Insule. Inca o luna cel mult si prezic ca romanii vor bea ceai nu numai la ora 5 ci ori de cate ori vor face o pauza, adica din 5 in 5 minute.
   Asadar vreau sa vina luna martie asa cum mi-o amintesc eu din copilarie: cu copaci infloriti, miros de iarba cruda si muguri, cu soare tanar si toata efervescenta aia prin care natura renaste si anunta un nou ciclu al vietii. Da, acum ca efectiv ma uit in lada de dorinte, imi dau seama ca imi lipseste libertatea aia survenita dupa ce iti arunci bagajele si renunti la tot calabalacul hotarandu-te sa "travel light"- cum zic americanii. Nu iti mai tii mainile in buzunar si te strangi in haina ca sa nu te razbeasca gerul, nu te mai uiti in jos si grabesti pasul, nu mai suferi de moleseala cand e innorat afara, ci din contra, iei drumul mai lung spre casa sa te bucuri de vreme, vrei sa simti vantul cum adie la asfintit si chemi in gand cunoscutii sa ii intalnesti ca din intamplare. E sentimentul ala ca orice se poate intampla, ca ai chef de viata si de lume si ca astrele iti sunt favorabile. Chiar daca ajungi acasa si telefonul nu suna, nu-i nimic, poti iesi sa iti faci tu norocul, sa iti amintesti tu de prieteni vechi si, altfel de cum erai in iarna, iata ca esti avangardist si te iei de ghinion cu aplomb.
     Totul depinde de ce vara iti pica cu tronc. Eu, spre exemplu, m-am indragostit de vara trecuta asa cum te atasezi de casa, de copilarie si de cele mai vechi amintiri pe care le ai, adica de cele care scot la iveala  natura ta buna.
    Am inceput sa am inainte de sesiune o perioada de acalmie neobisnuita pentru felul meu de a fi. Desi prefer sa cred ca nu am reactii violente, ele exista intotdeauna ca niste inregistrari prompte ale acului poligraf pe hartie cand detectez vibratii in spatiul meu si merg sa le verific pasaportul cu care intra pe teritoriu. Spre deosebire de sistemul asta defensiv functional pana in maduva oaselor, am inceput dintr-o data sa ma fluidizez, sa am starea aia de bucurie pe care o traiesc marii filantropi: toti cunoscutii mi-au devenit simpatici, nu mai reuseam sa pastrez nici o antipatie, nici o animozitate. Relaxarea era fundalul zilei si timpul incepuse dupa o lunga perioada, sa se comporte din nou normal, sa treaca mai incet. A fost o sesiune buna. Nu am disperat, m-am incadrat in grafic si nu a trebuit sa alerg ultime sute de metrii si mai ales, am avut timp si pentru mine. M-am plimbat in fiecare seara prin parc, am citit zilnic si cateva pagini de beletristica, am fost la cateva concerte de muzica. Nu am omis nimic din ceea ce aveam nevoie;de cand ma trezeam dimineata, caldura incepea sa creasca in mine o drojdie care pana atunci nu fusese amestecata in aluat. Fiecare avem la un moment dat nevoie de noi insine. Vrem sa fim singuri si in acelasi timp in mijlocul lor. Vrem sa mergem pe strada si sa observam fara a fi observati, pentru a putea veghea cateva secunde asupra expresiei celor care ne depasesc in trecere. Cred ca asta inseamna sa te opresti si sa asculti. In fiecare vara, cand programul scapa de sub control si ne iesim din piele din cauza euforiei, mana a ceea ce ne indruma se coboara asupa unora, ii prinde de ceafa si le indreapta capul sa priveasca atent intr-o anumita directie. Si daca ne comportam ca niste elevi bravi, poate mai avem sansa sa castigam la loteria asta a verii si sa mai stam nopti intinsi pe spate fata in fata cu stelele, neclintiti si nestiind de frigul din iarna.
   

vecina mea prajeste

 Dedesubt de mine sta un el si o ea destul de ciudatei, cam pe la 50 de ani care au ca si ocupatie principala terorizarea noastra, a celorlati locatari dintr-un bloc de 6 apartamente. Dar aparte de spionajul, zazania si ameninatarile cu politia pe care le profereaza, eu ma necajesc cel mai tare de activitatea predilecta a doamnei care prajeste cu frenezia unui maniac. Dimineata la 8 deschid geamul sa aerisesc; mi-e imposibil pentru ca ea deja prajeste. Seara, as vrea sa repet figura dar, de domeniul evidentei, de la apartamentul de jos se degaja deja mirosuri uleioase. Sambata vreau sa usuc hainele pe balcon, insa Lenorul nu face fata cantitatilor de snitele pe care femeia le face, probabil ca sa onoreze un contrac de aprovizionare cu armata.
 Adevarul e ca terapia asta morbida ne-a cam afectat pe vecini si am vazut cum in decursul ultimelor luni cam toti am scazut in greutate si am capatat o paloare verde la fata intrucat mancam numai legume fierte si inhalam ulei ars ca la gazare. Stiu ca odata m-am dus pana la ea ca sa-mi platesc taxele comune -pe vrema cand era administratoare si in timp ce ii dadeam citirea la apa primeste un telefon. Din raspuns am dedus ca domnul C. o intrebase ce mai face la care ea, cu o franchete debordanta, i-a raspuns: "Da, uitati domnu C., manc un carnat." Am ramas paf! Nu stiu de ce, poate deprinsa si cu conotatiile alimentului din mediul universitar, aveam impresia ca asist la o dicutie de chat-line pe care o ascult la gaura cheii. Am lasat lucrurile sa treaca, m-am facut ca ploua dupa modelul occidentalo-roman, mi-am platit intr-un tarziu darile si m-am dus in suparare! acasa.
   Deci pana la urma am tras concluzia ca pentru ea, prajitul e un modus vivendi. Cu asta se ocupa, asta face cand e trista ca sa se bine-dispuna, sau cand e vesela ca sa isi mentina starea de bucurie. Iar eu nu ma pot pune in calea fericirii unui om; nu m-ar lasa inima. Cu toate ca geamul de la baie poate fi deschis numai in sarbatori si zilele nelucratoare (devine o adevarata sarbatoare ) ca sa nu ai imprsia ca sub chiuveta ti se ascunde o ompleta, cu toate ca am ajuns sa dezvolt o schema saptamanala de a spala haine ca sa nu fie prea multe si sa le pot usca in casa, cu toate ca imi folosesc terasa numai dupa ce se culca toata lumea din bloc, viata are farmecul ei. Nu pot lasa un odor sa tulbure intr-atat celelalte mici placeri zilnice chiar daca imi face stomacul sensibil de parca as calatori zilnic cu vaporu pe furtuna. Probabil ca daca chiar nu o sa ma invechesc in raul acesta, o sa tratez cu cineva care sta pe langa fabrica de bere si o sa rog persoana sa facem  schimb de locuinte cate o saptamana, macar sa mai variez mirosurile pestilentiale.Astfel, daca nu o sa mearga treaba cu faculta o sa pot alege o meserie dinasta banoasa in care se plateste mai mult spor de miros decat salar. And I'll live happily ever after !