Niciodata nu mi-am dorit sa vina vara ca in anul asta. Nu stiu exact daca mi-e dor de anotimpul estival sau doar incerc sa scap de frigul care intarzie sa dispara si care daca nu va inceta degraba, va avea acelasi efect ca si ceata londoneza asupra locuitorilor venerabilei Insule. Inca o luna cel mult si prezic ca romanii vor bea ceai nu numai la ora 5 ci ori de cate ori vor face o pauza, adica din 5 in 5 minute.
   Asadar vreau sa vina luna martie asa cum mi-o amintesc eu din copilarie: cu copaci infloriti, miros de iarba cruda si muguri, cu soare tanar si toata efervescenta aia prin care natura renaste si anunta un nou ciclu al vietii. Da, acum ca efectiv ma uit in lada de dorinte, imi dau seama ca imi lipseste libertatea aia survenita dupa ce iti arunci bagajele si renunti la tot calabalacul hotarandu-te sa "travel light"- cum zic americanii. Nu iti mai tii mainile in buzunar si te strangi in haina ca sa nu te razbeasca gerul, nu te mai uiti in jos si grabesti pasul, nu mai suferi de moleseala cand e innorat afara, ci din contra, iei drumul mai lung spre casa sa te bucuri de vreme, vrei sa simti vantul cum adie la asfintit si chemi in gand cunoscutii sa ii intalnesti ca din intamplare. E sentimentul ala ca orice se poate intampla, ca ai chef de viata si de lume si ca astrele iti sunt favorabile. Chiar daca ajungi acasa si telefonul nu suna, nu-i nimic, poti iesi sa iti faci tu norocul, sa iti amintesti tu de prieteni vechi si, altfel de cum erai in iarna, iata ca esti avangardist si te iei de ghinion cu aplomb.
     Totul depinde de ce vara iti pica cu tronc. Eu, spre exemplu, m-am indragostit de vara trecuta asa cum te atasezi de casa, de copilarie si de cele mai vechi amintiri pe care le ai, adica de cele care scot la iveala  natura ta buna.
    Am inceput sa am inainte de sesiune o perioada de acalmie neobisnuita pentru felul meu de a fi. Desi prefer sa cred ca nu am reactii violente, ele exista intotdeauna ca niste inregistrari prompte ale acului poligraf pe hartie cand detectez vibratii in spatiul meu si merg sa le verific pasaportul cu care intra pe teritoriu. Spre deosebire de sistemul asta defensiv functional pana in maduva oaselor, am inceput dintr-o data sa ma fluidizez, sa am starea aia de bucurie pe care o traiesc marii filantropi: toti cunoscutii mi-au devenit simpatici, nu mai reuseam sa pastrez nici o antipatie, nici o animozitate. Relaxarea era fundalul zilei si timpul incepuse dupa o lunga perioada, sa se comporte din nou normal, sa treaca mai incet. A fost o sesiune buna. Nu am disperat, m-am incadrat in grafic si nu a trebuit sa alerg ultime sute de metrii si mai ales, am avut timp si pentru mine. M-am plimbat in fiecare seara prin parc, am citit zilnic si cateva pagini de beletristica, am fost la cateva concerte de muzica. Nu am omis nimic din ceea ce aveam nevoie;de cand ma trezeam dimineata, caldura incepea sa creasca in mine o drojdie care pana atunci nu fusese amestecata in aluat. Fiecare avem la un moment dat nevoie de noi insine. Vrem sa fim singuri si in acelasi timp in mijlocul lor. Vrem sa mergem pe strada si sa observam fara a fi observati, pentru a putea veghea cateva secunde asupra expresiei celor care ne depasesc in trecere. Cred ca asta inseamna sa te opresti si sa asculti. In fiecare vara, cand programul scapa de sub control si ne iesim din piele din cauza euforiei, mana a ceea ce ne indruma se coboara asupa unora, ii prinde de ceafa si le indreapta capul sa priveasca atent intr-o anumita directie. Si daca ne comportam ca niste elevi bravi, poate mai avem sansa sa castigam la loteria asta a verii si sa mai stam nopti intinsi pe spate fata in fata cu stelele, neclintiti si nestiind de frigul din iarna.