despre ce e omenesc

     Toti ne nastem cu un ritm si intr-un ritm. De la intrarea in  lume incepe sa ne urmareasca cadenta unor batai de timpi care ne regleaza activitatea. Dimineata te poti trezi si sa incepi sa mergi repede de cum te dai jos din pat, sa prinzi viteza si pana seara cand te intinzi din nou sa fi ajuns mai departe decat orizontul prefigurat la inceputul zilei. Sau poti sa deschizi ochii si sa ramai aplecat asupra starii aleia de bine, sa intarzii sa te destepti de-a binelea si sa continui sa iti petreci timpul mai mult in contemplatie decat realizand efectiv ceva. 
     Intelegi? Vorbesc de pulsul care accelereaza nu atunci cand urci scarile sau bei cafea in exces ci de palpitatile fine aproape de piele si intre ganduri  si a caror numar variaza in functie de intensitatea cu care iti traiesti bucuriile, te recuperezi dupa esecuri si traiesti; Stii la ce ma refer? La nevoia de a schimba tot mereu ceva, la nebunia care te apuca daca vezi ca stagnezi ca au trecut trei zile si esti tot la aceeasi fila din carte, la progres. In functie de aviditatea astea de a te infrupta cat mai mult din snopul de zile se traseaza, autoritar, etajele pe care stam. E o selectie atat de dura incat nici nu indraznim sa o mentionam, sa o impingem cu piciorul si sa vedem daca miroase a discriminare. Se explica prea simplu, transeaza prea tare o realitate incat sa ne permitem sa cracnim in fata acestei rigori. Tacem pentru ca nu ne putem revolta impotriva motorului de cautare cu care am fost inzestrati. Si totusi, uite asta e unul dintre atributele cu care trebuie sa traim si cu care trebuie sa cooperam de la inceput pana la sfarsit. Avem nevoie sa ne invatam natura, sa calculam raza cercului parcurs din nou si din nou. 
     Dar nu vreau sa ingros mai tare tema repercursiunilor flerului de a trai; ma abat de la fir tocmai acum cand eram amandoi pe aceeasi lungime de unda. 
      Hai sa spunem ca aptitudinea asta de cat de dinamic esti, de competitiv, de dornic sa te modifici intr-o forma mai elaborata este puterea de reactie la ce se intampla in jur. Poti sa cauti si sa gasesti o solutie pe loc sau poti sa uiti in papucii statului de tine si sa astepti sa treaca lucrurile de la sine. Intr-adevar, desi controlabile intr-o anumita masura, aceste reactii isi au sorgintea pana la urma in temperament. Or nu e cazul sa ma apuc  sa fac o demonstratie de care nici nu ma simt in stare, cum ca te poti debarasa total si ireversibil de atasamentele tale intrinseci. Esti mai pasnic, mai nervos, ei asta e!, toti suntem copiii cuiva, insa nu se aplica scuze atunci cand nu incerci sa temperezi excesele. Prin urmare, la un stimul extern te comporti in primul rand conform inclinatiei naturale si mai apoi iti aduci aportul de ratiune si dai un raspuns pe baza logicii. Iar asta e variabil corect, in functie de etajul pe care esti cazat in societate. Spre exemplu la parter poti sa raspunzi cu un pumn unei palme si  restul te vor aclama pentru forta de care esti in stare sau la aceeasi reactie, cu doua nivele mai sus, poti primi un tricou promotional cu "persoana din Neanderthal". Problema este ca nu se prea sare gardul: fie pentru ca atata permite potentialul, fie pentru ca cu cat se urca mai sus, cu atat se ermetizeaza mai tare clasele si atunci cand se schimba taberele inseamna ca omul a nimerit din greseala  in sanul celor cu care nu e de-o seama. 
      Doua persoane apartinand autentic la doua categorii diferite sunt separate de un fel de fileu. Intre ele va exista intotdeauna un dialog in care mingea se paseaza de la unul la altul. E pe seturi. Nu va dura la nesfarsit, insotirile perpetue nu sunt decat cele facute impreuna si nu in opozitie. Doi astfel de oameni pot cel mult sa isi dea mana amical la final. Lacrima asta trebuie inghitita, cu nostalgia asta nu ai ce face, nu o poti ascunde sub covor, o agheti in cui si te deprinzi cu ea. Gandeste-te ca intre ei nu pot exista decat sentimente terne, respect, eventual o simpatie dar fara sa fie in stare sa se curteze cu emotii tari- nu poti iubi pe cineva de la care nu ai ce invata atat de mult incat sa te califice pentru un om mai bun. Mai trist, e ca de cele mai multe ori categoriile astea se ignora in asa hal incat nu isi pot inchipui ca ele exista in paralel si nu izolat si isi creeaza un sistem solar imaginar in care ei sunt cei care au dreptate iar pe langa exista doar material de duzina care contrasteaza. 
       De ce am ajuns la aceasta discutie? Pentru ca am auzit in ultimul timp cateva discursuri legate de oameni puternici care m-au balonat prin certitudinea si aroganta lor. Nu noi stabilim asta, nu avem cum sa ne privim din exterior in felul asta nici daca am fi depasit anumite obstacole cu brio. Am incercat marea cu degetul sau am trecut Sahara, asta e o diferenta de peisaj ilustrata de la unul la altul si singurul scor pe care ni-l putem vedea e cel interior, cel pe care il obtii in urma bataliei pe care ai dat-o cu tine ca sa ajungi acolo. Asa ca ce poti face? Poti sa te lasi surprins de ceea ce te intampina, sa astepti sa vezi surprinzatorul in ceva nou si atunci chiar daca nu urci scara lui Iacob, cel putin te vezi in sir, vezi cateva randuri mai in fata. Nu incerca sa sari randul, nu tanji sa ajungi tot in fruntea celor care iti sunt acum in spate fiindca urcarea ta nu are nimic de-a face cu incercarile lor.