Am o noua reteta de buna dispozitie, una neluata de la babe negre pe bani ci primita in dar, online de la Radio Guerrilla ( il am pe frecventa in bucatarie de dinainte sa stiu ca il asculta si Plesu, Liiceanu si Patapievici. Cum, chiar, i-o fi convins sa le faca reclama?!): ROA- Ne place, Suie Paparude- Soundcheck, Duck Sauce- Barbara Streisand. Astea is cantece de petrecere pentru mine; la astea ridic mainile in aer si ma misc pe ritm. Acuma sigur, playlist-ul asta mini-mic e o chestiune de gust cu care nu subliniez nimic, vreau doar sa arat la ce face trimitere in mintea mea.
    Fiindca sunt alerte si au versuri amuzante, mi se pare ca fac casa buna cu genul de oameni care folosesc toate cuvintele din dictionar. Cei care se exprima larg si amplu fara sa vorbeasca urat si de care nu te temi cand folosesc cuvinte cu greutate pentru ca niciodata nu au facut decat sa se comporte echilibrat. Daca ar spune "innebunesc de plictiseala" nu te-ai gandi ca o ia razna fiindca s-a imbacsit stand undeva de doua zile fara sa faca dus si sa se spele pe dinti; ai trage concluzia ca rezonabil, nu a avut inspiratie ce sa faca intr-o dupa-amiaza si s-a uitat la un film care si ala a fost de trei margarete. Daca i-ai face un compliment l-ar accepta cu naturalete, daca i-ai spune despre un discomfort personal ar incerca sa ti-l rezolve cu o banalitate plina de normal.Stand sa imi aduc aminte, toti cei pe care i-am cunoscut si se incadreaza in descriere sunt oameni care nu vorbesc mult, rad strict numai la ce le pica bine, au o stare de multumire generala.
     De la regula asta insa suspectez o exceptie: am fost odata la Academia de muzica la un concert de muzica japoneza; nu stiu daca am mai vorbit sau nu despre el. In fine, spectacolul era organizat de ceva centru de studii asiatice si din partea lui venise sa prezinte fix un asiatic, recte un japonez mic ( nu cred ca era sub media lor de inaltime, totusi) de vreo 30 si ceva de ani. Omul asta si-a dat silinta timp de 3 ore sa o rupa pe romaneste, sa vorbeasca despre importanta schimbului intercultural si sa introduca cat mai calduros invitatii in scena. Era tot o zdroaba, zici ca punea zacusca! Intra pe-o parte, se retragea la marginea scenei, aplauda din suflet si mai ales in orice idee isi strecura dorul de tara prin folosirea sintagmei "noi, giaponezii...". M-a distrat atat de tare cu "giaponezii" lui rostiti cu un zambet luminos, de parca de fiecare data facea o pozna a la Stan si Bran. Specatcolul in sine, a fost mai mult o serbare la care te duci daca esti bunic sau parinte, printre copii, a mai venit si un japonez care nu prea stia ce face si canta la ceva instrument vechi, ca un fierastrau. Niste japoneze grupate care cantau la un soi de harpe pozitionate orizontal- ele stiau ce fac, si un ungur trecut de prima tinerete care se insurase (de curand?!) cu o japoneza  si pe care o imbracase in port unguresc. Asta a fost deliciul serii, si nu o sa-l uit cate zile oi avea. Deci juca saraca femeie cum o invatase barba'su si se invartea incurcata in panglicile alea originare din campia Panoniei, de ii sareau calcaiele.
  Ideea e ca toata delegatia giaponeza din seara aia a patimit si a trebuit sa isi pastreze calmul afara din casele lor de hartie si inauntrul zidurilor noastre de piatra. Pentru ei a fost un test, emotia lor a fost sincera si i-am apreciat pentru seriozitatea, chiar dedicarea cu care au incercat sa interpreteze. Atunci, uitandu-ma la ei, am avut impresia ca identific oameni de bine, care nu stiu sa se poticneasca si care reactioneaza asa cum am aratat mai devreme. Desi nu vorbeau, nu umblau, si nu aratau ca prototipurile cunoascute de mine, erau acolo, pe grafic.
   Hmm, that was a good show, now that I remember it :)
"Punem 50 de bani pe linia de tramvai
Ca ne place, place, ne place, place, place, place"...