Jihadul

 Una dintre axiomele care imi guverneaza viata: nici un castig nemeritat. Pentru toate trebuie sa transpir, pentru toate, fara exceptie. Si cat de norocoasa pot fi in acest caz, sa nu pot sari peste nici o etapa, sa  imi fie imperios sa parcurg tot abecedarul cel putin cu constiinciozitate medie. Cele mai mari incercari de pana acum, nu au fost- cum s-ar crede- cu mine insami fiindca aici am gasit un interlocutor rezonabil, cooperant, nu ma pot plange. In schimb rabdarea si calmul au fost horjite si date cu smirgalul in micile detalii care construiesc viata, s-au agatat in discutiile si certurile de peste zi, au ajuns sa fie activate des cand nu era loc de impacientare.
  Treptat insa, asa cum toti ne obisnuim sa facem, am gasit solutia deratizarii. Pe strazile si aleile infundate unde am strans resentimente am demarat un escarisaj eficient importiva jivinelor care musca cand nu esti atent.Apoi numai am constatat cata linistea era in mine, nu mi-am dat seama cum se sedimentase, care era momentul ei de inceput si tocmai pentru asta calmul din mine mi s-a parut oarecum suspect pentru ca nu il achizitionasem pana la capat numenal; era si foarte multa impacare cu sine ticsita de emotiile primite atunci cand am vazut ceva frumos: o noapte cu stele, un tablou, o fata cunoscuta pe care nu o mai intalnisem de ceva vreme. Nu am facut nimic sa lamuresc, sa ma lamuresc dar cum nimic nu e la voia intamplarii, arhitectura asta interioara a primiti dintr-o data o plansa. Am citit Jurnalul Fericii de N. Steindhardt si a fost ca si cand multe obiecte care ma populau ca pe o incapare au iesit din obscuritate, au fost denominate si si-au gasit ratiunea.
Nu stiu, mi-e foarte greu sa ma explic, inca nu pot exprima deslusit schimbarea asta de peisaj pe care inca mi-o clarific de ceva vreme si asta poate pentru ca nu e un inceput. E un ceva intermediar pe care nu l-am descalcit si atunci nu stiu cum sa mi-l atarn de gat ca pe un sirag totemic.  Iar eu , sa nu uitam, am probleme cu inceputurile care ma obosesc si ma fac sa ma simt in intarziere fiindca am o foarte buna memorie a raului. Trec greu peste ce a fost ca sa imi regenerez capacitatea de a da startul. Imi amintesc fiecare necaz si tristete, istoria fiecarei tribulatii si apasarea situatiilor stresante la fel de bine ca orice moment fericit pe care il pot retrai la aceeasi intensitate. Nu ar trebui sa fie asa, stiu. Raul trebuie iertat total, fiola gunoiera trebuie abondonata la o groapa externa din care sa nu ne mai afecteze\ infecteze. Avem toti, suficiente motive sa ne bucuram incat sa nu irosim timp in decrepitudinea panicilor triste.
Gandesc asa, nu practic teoria intru totul si uite ca in cartea asta anume am gasit exhaustiv tot logosul reanimat.
 Ma intreb daca  trebuie sa suferi ca sa cunosti fericirea aia fulguranta de care vorbeste Steinhardt si daca durerea este instrumentul cu care despici fasa de acces la credinta si introspectie de calitate. De fapt, putina durere nu a facut nimanui rau, niciodata. Dar oare din astfel de experiente sa ne tragem seva ? Fericirea are valoarea nutritiva cu atat mai mare cu cat se succede unui moment de nefericire, cu cat isi adauga mai multa 'cacao' in componenta. Sau pur si simplu cautarea ahtiata dupa placeri duce la un hedonism luxos ce trebuie intretinut si la umbra caruia nu ne putem da seama de extazul permanent al vietii. Cum spune si Steinhardt citandu-i pe teologi, ca viata este in sinea ei o minune de care ne-am putea prevala zilnic si pe care numai calugarii au intelepciunea si ambitia sa o practice. Deci nu suferinta prin contrast, induce textura fericii ci  feicirea in sine tinde sa fie superficiala si produsa de exuberante scurte daca nu exista, de cele mai multe ori, tacerea serioasa, reflexiva impusa de tristete. Caut atunci constiinta darurilor imuabile, a lucrurilor care Dumnezeu aproape ca ni le-a pus in palma sa ne bucuram.
  Pe langa asta, mi-am dat asentimentul la ceea ce spunea Steinhardt despre eroism si curaj, onoare si demnitate, trasaturi care azi nu numai ca au picat in desuetudine dar apar ca o apa de colonie veche si ieftina pentru cel care le poarta. Vis-a-vis de treaba asta am asistat zilele trecute la o scena buna de dat ca si exemplu: Eram la casa de asigurari unde ma infiintasem la 6 dimineata ca sa imi iau bon de ordine si deja in fata mea mai erau 23 de persoane. Unde se formeaza coada acolo salasuieste si mania ordinii. Toti se intrebau de mai multe ori, pana la memorare ce numar are fiecare ca nu cumva sa sara cineva randul. In contextul asta o tiganca batrana si slaba sta la usa si prinzand microbul, intreaba un barbat care da sa intre daca e la rand. Asta ii raspunde cumva contrazis ca femeia i s-a adresat ca da, el urmeaza. Si fiindca nu ne calmam pana nu aducem a maimute, un altul, care asista la scena alaturi de noi toti, se apuca sa faca comentarii ironice. 'Asa, doamna, nu-l lasa sa intre! Fa ordine si pune-l la locu lui!' Se uita ca un mucos de generala prin sala sa vada daca mai achieseaza cineva la gluma lui tampita. Avea atitudinea rasei superioare care sacaie pe cineva inferior, el care venise sa pupe picioarele pentru o adeverinta necesara la pensionarea din ceva fabrica in care fusese probabil holongar. A mai continuat cu alte replici, aproape ajunsesem la limita de sus a indignarii cand tiganca se apara intocmai ca o doamna. Scurt si vehement ' Auzi, tu crezi ca eu nu stiu ca tu razi de mine? Sa stii ca is io tiganca da nu-s femeie proasta ca nu am ajuns sa am 65 de ani si sa nu pricep. Razi tu razi da sa stii ca mai mare tiganie faci dumeata cu mine decat io ca stau aici!' Touche.  Demnitate acolo unde e normal sa ne asteptam sa o gasim si totusi suntem surprinsi cand o intalnim.