a 50-a si lunga postare

Sarbatoresc, se pare, 50 de postari, o cifra la care nu am indraznit sa ma gandesc datorita obiceiului meu de a-mi pierde repede entuziasmul si de a lasa balta ce am inceput. Asa cum spun niste versuri de-a lui Ocatavian Paler in poezia Avem timp: avem timp sa citim si sa scriem,/ sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,/avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam/ avem timp sa ne facem iluzii/ si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Deaceea, nici pe mine nu ma deranjeaza abandonul propriilor ganduri; imi spun ca noemele nu dispar si ca le pot readuce la viata in forme mai placute atunci cand voi fi devenit un om mai bun si mai coerent. Nu intru in panica atata timp cat pot sa reiau.
 Aici nu stiu ce s-a intamplat. A ajuns sa ma stranga la inima gandul ca nu as mai scrie ceva, asa cum as inghiti in sec pe o insula pe pustie daca nu as mai avea sticle in care sa trimit mesaje. Necesitatea mi-a facut un bine, mi-a invins un defect cu care eu ma lupt de multa vreme si pe care inca nu l-am izolat total. Cel putin atunci cand se umple paharul si simt ca s-au adunat atatea incat as putea plange ca sa ma descarc, imi gasesc locul aici. Fara fasoane, fara adaosuri. E simplu si cu grade putine fara a fi rece.
  Azi vreau sa va vorbesc despre o carte pe care am terminat-o si care mi-a generat niste stari contradictorii de "avan"luciditate, mobilizare iar apoi de teama si tristete. Este vorba de "Convorbiri cu Octavian Paler" intretinute cu Daniel Cristea Enache, purtate pe undeva prin anul 2006 si pana in 2007 cand regretatul scriitor s-a stins din viata. Simtea ca se stinge. Vorbele lui sunt pline de teama mortii si scarba bolilor, nostalgia tineretii si disperarea singuratatii. Asa mi-a ramas cartea intiparita, dincolo de punctele de vedere pe teme politice si sociologice, ieri cand am terminat lectura in parc. De fiecare data cand citesc ceva care se retine de la sine si nici macar nu e nevoie sa faca apel la sistemul meu somatic, tin sa incadrez momentul ca o poza, sa opresc cadrul timpului si sa stiu unde ma aflu ca si cand as cauta o constienta deplina de ceea ce mi se intampla. Era seara, vremea se hotarase sa nu se posomorasca dar era totusi racoare si soarele apusese devreme ca intr-o primavara tanara. Cum calatorisem vreo 3 ore cu trenul si la amiaza indurasem canicula in blugi si pantofi, din cauza stangaciei mele de a ma adapta temperaturilor, m-am asezat pe banca ca dupa o zi de coasa, rasufland. Am inceput crescendo un dialog intern in care am tot schimbat albele cu negrele fiind sau nu de acord cu Paler.
  M-a speriat frica lui de moarte si credinta vaga intr-un Dumnezeu. NU DUMNEZEU, ci o entitate personala care dobandeste imanenta numai datorita nevoii noastre inca de a ne naste de a fi protejati de ceva mai puternic si mai complicat decat omenirea. L-am compatimit sincer pentru neajunsul de a fi scindat intre invatatura crestina infipta in el de parinti si dubiile lui intelectuale. Mi-a parut rau pentru ca a fost un om atat de bun si pentru ca a experimentat smerenia(  a se vedea aici pozitia sa fata de reusitele sale si caracterizarea pe care si-o face de-a lungul cartii)  la un nivel inalt fara sa pretinda asta dar nu si-a alocat putin egoism prin care sa-si traduca ca indiferent de argumentele cu care se poate infofoli, a crede este un act voluntar. Am mai spus asta si cu alte ocazii. Paler se temea ca daca ar crede pur si simplu ar face-o raspunzand unei nevoi si astfel si-ar compromite dedarea totala in credinta. Eu mi-am rotit ochii ca doua bile in fata ipoteticei eschive de la ipocrizie. De ce sa cauti motivul motivului credintei tale in Dumnezeu? Cine te intreaba de ce iti place mancarea condimentata. Gustul privind existenta si inexistenta lui Dumnezeu mi se pare atat de primar ca si inclinatiile spre dulce sau sarat. Din punctul asta de vedere eu manifest o toleranta aproape proasta fata de tribulatiile scriitorului pentru divinitate. Mie nu mi se pare rau sa fi nevoit sa crezi, sau sa crezi pentru a umple o carenta. Poate asa lucreaza Dumnezeu, il descoperi atunci cand deraiezi din starea de normalitate si nu-l mai ai asa cum il aveai in tine, inainte, inconstient.
 Apoi frica de moarte.
 Aici am simtit fiori. M-am gandit la moarte dese ori. Spre deosebire de Paler care facuse o obsesie pentru ideea sinuciderii eu ma cutremur la gandul accidentelor stupide, la mortile care iti termina brusc existenta lasand-o ca un material nesurfilat, la boli fatale care te molofaie si scuipa la final cadavrul. La mine exista Dumnezeu si deci iubire, mie mi-a fost mai simplu pentru ca nu m-a deranjat sa trag urmatoarele 2 concluzii
1. ca orice ar fi, se va face voia Domnului; dincolo de eforturile personale de a ma ingriji nu pot sa induplec ceea ce mi-a fost scris. Dincolo de asta cerul e senin. E nefolositor, inutil si nerentabil sa te temi de ceea ce pana la urma va face parte din tine.
2. pana mor nu ma voi mai teme deloc de moarte. Voi fi trait frumos, imi va fi fost de ajuns timpul si atunci sfarsitul va veni natural, ca urmatorul tablou la care ma deplasez sa il admir.
  Batranul Paler insa, a iubit viata asa cum o iubesti la 20 de ani si departe de a fi de condamnat, am plans si deplans spiritul lui tanar inchis intr-un trup de peste 80 de ani.
  Sunt impacata ca pe langa toate- angoase si indoieli, domnul Paler mi-a dat un raspuns care m-a bucurat inati pentru el: si-a dat seama de expresia frumosului si a binelui iar apoi pentru ca mie mi-a dat determinare sa fac intocmai. Ultimulele 3 versuri din poezia pe care am citat-o la inceput:
" Avem timp pentru toate.
  Nu e timp doar pentru putina tandrete.
  Cand sa facem si asta murim."