Liniştea e mult mai grea decât orice vorbe, ea are masa meteriei primordiale, a fondului. Întâi a fost tăcerea şi apoi, în casa ei şi-au putut face loc sunetele. Oamenii şi tăcerea. Practic, oamenii şi o altă întindere terifiantă pentru că nu i se poate gândi cuprinsul, la fel cum întunericul poate adăposti în volumul lui geneza bestiilor. Tăcerea e cea mai în măsură să inspire frică în comparaţie cu orice ameninţări proferate pentru că ea nu îţi spune de ce anume să te temi, nu te lasă să te pregăteşti. Face un gambit mişel, te lasă să o acuzi, să arunci în ea cu toate vorbele posibile ca ea să câştige surpiza şi imprevizibilul. Îţi suresciteză imaginaţia lasându-te pe tine să te răvăşeşti de temeri, ca apoi din ceea ce nu a spus să extragă o condamnare.
Deaceea, într-un conflict, prefer toxicitatea cuvintelor în locul mutilării tăcerii.
Şi fără a fi agresivă, tăcerea poate fi simbolul unei primejdii. Persoanele care nu spun nimic niciodată transformă ascultarea pe care o pun la dispoziţia interlocutorului într-o suspectă analiză în interes propriu. Când cineva ascultă prea mult şi nu participă, riscă să compromită gestul de care celălat are nevoie.
Tăcerea ca refugiu. Când a merge mai departe înseamnă să spui vorbele necorespunzătoare ce ies din sferă de admisibilitate a relaţiei, atunci ultimul efort trebuie să fie o abţinere convingătoare de la orice comentariu. Nu pot spune că am regretat o data, momentele în care am reuşit să pun în practică acest control şi să nu las răul să iasă din mine. Şi am reuşit asta numai gandidu-mă că tensiunea pe care o suportam putea să dispară doar în condiţiile în care abandonam atât ofensiva cât şi defensiva. Orice explicaţii suplimentare aveau să îmi prelungească discomfortul interior dar nu şi tăcerea. Nu spuneam nimic, mă retrăgeam la mine în bârlog şi trăgeam obloanele. Afară, agitaţia era ceva care nu mă mai privea.
Cea mai frumoasă tăcere e cea după o lungă conversaţie. Imi place tăcerea prietenoasă în doi, unde dupa ce am împartaşit idei acum ne odihnim împreună, suntem fiecare intimi cu noi înşine şi liberi să gândim la orice. Putem chiar şi să reluăm conversaţia. Vorbele nu întrerup liniştea şi nici tăcerea nu se tulbură prin cuvinte. Înţelegera dintre noi se prelungeşte într-o binevenită cumpătare a explicaţiilor, intr-un sufragiu care nu se poate manifesta altfel decât tacit. Orice altceva semnifică nesiguranţa comuniunii pe aceeşi lungime de undă. Desigur, există şi pauza stânjenitoare când toate subiectele s-au epuizat şi nimeni nu mai ştie ce să zică dar lipsa spontaneităţii sau a inspiraţiei nu trebuie să fie un motiv de jenă. Ni se întâmplă tuturor uneori când oficial sau nu, avem sarcina de a fi amfitrioni. Orice grup de treabă trece cu vederea atunci când gazda falsează la a întreţine conversaţii dacă bunele-i intenţii covârşesc lipsa de talent.
Şi apoi mai e tăcerea fiecăruia. E Marea Tăcere, când nu mai vorbeşti cu tine şi stând singur nu simţi nici o plăcere şi nici o neplăcere. Mintea nu îşi mai poate face gestiunea informaţiei, imaginaţia nu mai detectează nimic pe radar, nici o plăcere de-a sufletului nu mai cere să fie hrănită. E tăcerea care insoţeşte dezolarea atât de fidel încât mă întreb dacă nu se identifică una cu alta. E tristeţe amestecată cu debilitatea forţei de ripostă. Cu toate astea, liniştea aceea interioară care suspendă orice emoţie restaureză în om o ordine de bază. Te face să vezi lucrurile mari şi să le separi de cele minore, pe scurt, resetează discernământul. Mă fascineză, cu misticismul ei, vidul tăcerii care şterge orice semn de punctuaţie din gândire şi introduce în frază noţiunea roasă a firescului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu