Sincera sa fiu

O prietena semnala cat de des se raspunde la interviurile de la televizor cu 'sincer/ a sa fiu' si se declara deranjata de abuzul acestei formule. Adica acuma, prin exceptie, se spune ceva onest, de regula lucrurile sunt edulcorate inspre minciuna? La o prima vedere constatarea poate sa para manifestul unui spirit reactionar, un protest al unei voici mereu nemultumite, dar ea isi schimba culoarea daca arat ca se incadreaza printre multele exemple de enervare a oamenilor si de inducere a aceastora in pacatosenie. Citeam pe un site 22 de astfel de ipoteze: sa inchei fiecare raspuns cu 'asa crezi tu', sa inchei fiecare statement cu 'asa cum ne spune si profetia', daca ai un ochi de sticla sa bati in el cu pixul in timp de vorbesti cu cineva, sa scrii numai cu caractere mari, si sa nu folosesti semne de punctuatie, etc. Asa si cu debutul tamp al unui raspuns 'Sincer sa fiu...' si omul mai si strange din umeri si-si lasa colturile gurii in jos ca sa se vada ca in strafundul lui nu s-a clintit nimic, nu s-a gandit la aspectele cu privire la care a fost intrebat si ca prin urmare, i se cam falfaie. Deci fiecare are treaba lui si pe aia stie sa o faca iar restul e balet si face tema de comentariu atunci cand mananci o samanta in fata blocului si iti dai importanta de pe treapta de sus. La asta se refera ' sincer sa fiu'. Si pe matricea asta se urca pana sus, la nivele mai inalte ale gandirii, descriind chiar cauza felului nostru de a rationa.

Plecand de la logica igienica a lui Aristotel (da, din nou babutul asta, la care am facut referire si data trecuta pentru ca ultima carte care am citit-o il are ca si autor ), firul narativ vizeaza intelesul binelui (suprem )si mijloacele prin care poate fi realizat de om. De bun simt, raspunsul este virtutea, calitatea pe care omul o castiga in urma reactiilor repetate adecvate la afecte. Ce inseamna asta. Ca daca vreau sa infaptuiesc un act moral dintr-un motiv subiectiv, in urma unei actiuni de deliberare, voi ajunge la o optiune care va fi calea de mijloc intre exces si insuficienta. Aceasta mediatoare reprezinta binele si mentinerea pe aceasta traiectorie, care echivaleaza cu perpetuarea actelor morale, determina virtuozitatea omului. Problema se pune cum se poate determina concentratia exacta -de la caz la caz, a ceea ce este ponderat iar Aristotel raspunde foarte senin ca pana la urma asta este un termomentru intern cu care unii se nasc, altii nu. Nu este un rau natural ireparabil dar pur si simplu se remarca ca unii sunt inzestrati cu aptitudinea de a discerne foarte limpede si obiectiv reusind sa treaca in judecata lor de influenta poftelor si a slabiciunilor. Deosebit. Cineva poate fierbe la temperaturi mari, altcineva deabia incearca apa dezmortita cu degetul, cei doi fiind despartiti de alegerea capricioasa a vietii de a le da piele de rezistenta diferita. Tonul cu care Aristotel face aceasta afirmatie este cel al unui om de buna credinta care explica firea lumeasca cu seriozitate dar si cu intelegere, ajungand la acest dead-end al zestrei naturale, fara insa a-l folosi ca motiv de eschiva de la indatoririle morale. Asta se intampla acum 2350 de ani.
Actualmente, in tipul de democratie ' cur si vale' practicat pana la transpiratie, ne permitem sa nu mai credem cu atata usuratate ca asa a fost sa fie. Cine persevereaza in acest mediu competitiv pervers stie ca totul depinde de el. Daca nu crezi ca poti sta pe doua picioare, nu-i nimic, pana mana si fa-ti singur o carja, daca vrei sa bagi viteza, ia-ti rotile. Dar ca sa ajungi sa iti dai seama de ce ai nevoie. ca sa te misti din locul in care te afli trebuie sa iti constientizezi situatia si sa o accepti. Deaceea cred ca aici Aristotel nu avea dreptate. Instrumentul asta de masura al binelui si al raului este un apanaj distribuit tuturor denominat ca sinceritatea fata de propria persoana dar care ramane in fundul magaziei ca o bizarerie de decor . Sa fim seriosi, nu tine de nervii tari sau de puterea de abnegatie si nici de intelect, efortul de a recunoaste ca o decizie este luata in confomitate cu ceea ce dicteaza propria placere si e deci egoista, ca e un recul in fata a ceva ce sperie si prin urmare e lasa sau ca urmareste prejudiciera altcuiva si miroase a meschinarie. Oricine, dar chiar oricine, poate patrunde in aceste viscere fara sa i se recunoasca vreun merit de gandire profunda ci doar o doavada de evolutie la fiinta rationala.
Motivul pentru care am tinut sa pun pe tapet chestiunea sinceritatii cu propria persoana rezida intr-o serie de discutii avute cu mai multe persoane in care dezbateam deprinderi si le clasam ca fiind corecte sau incorecte. Problema era ca nu exista un limbaj comun cu privire la 'bine' si 'rau' si intotdeauna termina conversatie cu 'totul e relativ' ca sa ne putem pupa pe obraz si revedea si altadata la taclale. Dar lucrurile nu stau asa, cel putin nu la nivel conceptual, fiindca in practica as putea cadea la concesii pana intr-acolo incat sa admit ca unele lucruri care imi displac dar care sunt entuziasmul interlocutorului, sunt suportabile. Aparte de acest subterfugiu amical,se distinge imuabilitatea unor principii, a unor postulate de la care nu se poate deroga pe filiera logica si atunci interlocutorul imi serveste argumentul irefutabil: propria parere. Promovam libertatea spiritului, prin urmare in baza galeriei drepturilor si a libertatilor ne este permis sa decidem ce e bine si ce e rau. Dar operatia asta se face intotdeauna in functie de ceea ce place si nu raportat la un set de valori care prin aplicare pot sa nu genereze chiar deloc placere. Aici intervine necinstea fata de propria persoana pentru ca decizia se ia ca la 'gradi' , e dulce- bun, nu e dulce- bleah,scuip afara.
Unde ne duc aceste constatari:
 1. Daca in 2000 de ani populatia planetei ar fi reusit sa se educe in spiritul onestitatii transante in primul rand fata de sine, acum s-ar fi ajuns sa se postuleze valid 'asa cred eu'. Asta ar fi insemnat ca cel care afirma asa ceva s-ar fi gandit in prealabil calm si temeinic si mai mult decat atat, ca in urma aflarii opiniilor diferite, lasand la o parte vanitatea, nu a putut fi convins de contrariu.
2. Suntem victimele propriilor noastre placeri, mai ales a celor mici care nu atrag stigmatul viciului sau a celor cu papion care mai ca seamana a calitati. Atata timp cat lumea nu ma considera alcoolic e in regula sa beau de placere, e misto sa fiu tot timpul cu prietenii- ati auzit de 'viata personala'?, am fost un bun camarad si nu ti-am spus de cum te lucra cutare pe la spate ca numa te suparai etc. Ne mintim ca procedam corect, ca e normal ceea ce facem mai ales daca gasim si pe altii care sa achieseze la practici. Daca cineva ar veni cu reprosuri, ne-am da ochii peste cap a mirare si minune : 'Vai de mine, dar nici nu mi-am pus problema ca asta ar fi ceva gresit ! Adica uitat-te si tu cati fac la fel si sunt toti oameni ok.'
3. A fi ok inseamna a fi tolerabil, integrat intr-un grup unde camaraderia presupune scarpinatul reciproc pe spate. Altfel, e frumos sa fi prieten cu cineva cu care ai pasiuni comune de impartit si distincte ca sa invatati unul de altul, care te critica constructiv si cu masura,si nu in ultimul rand, care iti lasa timp sa cresti.