Pentru cineva drag

      'Chiar daca astepti toata viata, nu uita ca orice asteptare e provizorie', zicea Paler intr-un decalog personal si avea dreptate. Substantivele nu pot compune singure un sistem, intotdeauna vor fi si verbe care cel mult, pot induce ideea de pasivitate si incremenire printr-o morbidete excesiva. Ideea e ca fata de intamplare, coincidente si astre nu exista eschiva si toti trebuie sa credem asta indiferent daca avem convingerea ca stam sau nu sub semnul destinului. Viata se intampla, nu trebuie nici un gaj care sa ne asigure ca nu vom prinde mucegai intr-o camera pentru ca printre noi se misca o forta ingemanata cu gravitatea care face oamenii sa se ciocneasca ca niste mere in cadere. Putem rasufla usurati stiind ca nici una din crucile de dus nu are ca si sarcina asistarea permanenta la spectacolul cu numere de magie, echilibru, dresaj, ba mai mult, intrand in circ, pasim direct in arena printre elefanti, contorsionisti si dincolo de imaginatie. Suntem obligati sa traim.
      Atunci odata introdusi, inseamna ca trebuie sa jucam simultan toate jocurile ca niste caracatite care isi mandateaza tentaculele sa joace domino, sah, pocker, de la jocuri de noroc pana la jocuri de gandire. Sunt de toate pentru toate abilitatile, fiecare are loc sa faca un giumbusluc, nu asta e problema. Provocarea se ridica in fata discernamantului cand trebuie sa alegem si nu mai putem falsa stand pe ultimul rand din cor, ne dam examenul care nu necesita profesor pentru supraveghere, corectare si exigenta pentru ca situatia se autoevalueaza prin efecte.Asadar cei care isi fac probleme in privinta unei ipotetice vieti lipsite de continut, le spun acum- sa nu se nelinisteasca fiindca oamenii sunt ca niste bolovani rasturnati la vale care nu se opresc decat pe loc drept. Poate ca nu toate existentele sunt niste pante interesante de coborat dar cu siguranta fiecare are denivelarile ei care dau viteza coborarii. Ma gandesc mai departe ca intotdeauna temerile cele mai mari sunt legate de elementele extrinseci fiintei noastre: ne e frica de moarte, de ce zice gura lumii, de ridicol, de nesansa, ne temem ca nu vom fi iubiti, ca vom da mai mult decat primim, ca la bilant o sa iesim  pe minus. Dar prea putin tresarim la demonii din noi cu care stam la masa, taifasuim dar nu le vedem uratenia, adica nu clintim un muschi in fata unui rau existent dar avem insomni la gandul unui rau posibil. Si mi-am explicat reactia asta ciudata, generala, aducand ca argument faptul ca nu suntem in stare de sanitate morala.
     In primul rand pe nimeni nu alarmeaza trecerea timpului fara a fie valorificat, lenea si tegiversarea au devenit legitime prin institutia ragazului fiind de bun simt sa iti acorzi un termen rezonabil pentru orice schimbare. Uitand cum sa fim promti, am alunecat intr-un ritm de melodrama care reia tema si o tot dezbate pe parcursul actiunii devalorizand actiunea. Trec ani si atat de multe promisiuni sunt trecute cu vederea. Apoi din moment ce devenim comozi cu noi insine si ne impunem limite pentru ca nu avem timp sa fim multilaterali, restul devine omenesc, acceptabil, suportabil. O alegere se materializeaza prin canibalism, omorand-o pe sora ei ramasa doar in faza de posibilitate, si astfel, marcata de sacrificiul comis se poate manifesta usor psihotic. Spre exemplu am putea face ceva din pasiune dar am avea de suferit material asa ca alegem sa facem cariera. Renuntarea la pasiune va ciobi intotdeauna succesul in cariera, munca va capata uneori fata pedepsei flagelarii. Asadar dupa ce am secat intransine dorinte, lasandu-le cadavrul sa locuiasca in colturile nefericite, intram in cercul initiatilor, recunscandu-ne unii pe altii ca purtatori de astfel de incarcaturi. Ne intelegem unii pe altii, apelam la aceleasi pretexte, cream o stare de normalitate in care toti zvacnim si facem febra.Suntem toti pe aproape dar nimeni nu a primit exact ce si-a dorit, am cedat sau poate am urmarit scopuri false, ne stim si ne strangem mainile pe strada ca membrii ai aceluiasi club. In fond rezida gandul comun ca suntem carne si sange si ca slabiciunea asta ne condamna la clacari dar ca in acelasi timp combinatia e paradoxal sublima. Suntem fragili, ne rupem din coapsa de fiecare data ca sa hranim zgripturoiul pe care zburam sa ne duca mai departe si mai sus. Concluzia e ca suntem niste romantici, romantismul a fost singurul gen in care nu a trebuit sa fabulam prea mult pentru ca am spus ceea ce era deja acolo. Sentimente si porniri. Or sanitatea morala cere daca nu tot timpul macar frecvent, sau daca nu ca si temelie, cel putin ca componenta a fundatiei, detasarea intr-un mediu abstract, o racoare pulverizata in creier care sa nu aiba nimic de-a face cu reactii chmice si instincte.
   Jocul cu margelele de sticla (  Herman Hesse ). Asta ne lipseste, sincer. Sa traim cateodata in extazul artei, sa gasim placerea in lucruri infailibile ca muzica.
   Ma fascineaza ca un sfant protagonistul Josef Knecht care exulta in cadrul cunoasterii si a manierismului atator domenii, care se lupta cu tribulatii referitoare la puterea de adevar a Castaliei, tinutul inteleptirii. Daca l-as cunoaste in carne si oase probabil ca as plange ca in fata unui mic Mesia. Mi-ar fi imposibil sa nu ma plec in fata unuia care nu a sughitat cu suspine dupa o femeie, care nu a avut vreo slabiciune pentru vreun prieten, care a recunoscut onest ca nu e nimic inaltator in galceava lumii.
  De pe partea asta nu exista insa primejdie, nu o sa intalnesc eremiti pentru ca cel mai bun lucru care s-a putut face din acest prototip a fost literatura. Pana la urma ramanem deci o specie care daca se ridica atat de sus in sfera cunoasterii e amenintata de extinctie, se dedica celibatului. Diferenta de afect, de bucurie si supliciu ne apartine indisolubil si singura modalitate de a-i da clasa lui Josef Knecht e sa pendulam intre cele 2 ca si cum am apasa clapele unui pian.
   Imi duc la capat rationamentul altadata. Bunica nu a inteles niciodata ce e aia asteptare si nici nu vreau sa vad de ce demersuri e in stare daca nu ma duc acuma sa vad care ii treaba.