puseuri de sinceritate

        Am cateodata niste momente de debordanta sinceritate. Ele vin imprevizibil, imi sar in spate, se dau peste cap si ies din raza mea de control, fugind in lume, in spatiul comun accesibil tuturor. Si acolo, in curtea spatiului de comunicare, in care ne dam cu totii intalnire, ele ma fac sa gandesc repede, sa repar ceea ce ele au spart, sa ma rafuiesc cu cei pe care ele i-au zgariat. Cu toate astea, faptul ca exista si le spun, ma fac sa cred ca uneori chiar reusesc sa echilibrez corect cantarul si ca platesc fara rest ceea ce primesc. Nu e nimic scartar, nimic ranchiunos in asta, e doar actiune si reactiune pe masura.
         Azi, spre exemplu, nu am reusit sa parez un comentariu pe care deobicei il fac in minte cand mai vad cate un coleg dubas la facultate. Mai ales inainte de cursuri.Cand fiecare se apuca sa glumeasca si sa vorbeasca super tare si nu mai auzi nimic, nu iti poti tine cafeaua pe banca pentru ca de fiecare data vine cate una infofolita si iti da jos totul de pe banca. Azi, cum ziceam, am stat langa o colega care ma tot intreba ce am notat, ce ne-a sublinita proful si nu ma lasa sa imi iau eu notite si sa aud ce se discuta. Si ma pomenesc numa ca ii servesc una rece, cu o fata inexpresiva: " Tu, mai pui multe intrebari stupide?"
       Parca o prinsese cineva de t***. Se uita consternata la mine, da' m-am gandit ca daca tot i-am bagat pastila acuma sa o tratez pana la capat si am ignorat-o. Lasa tu! nu ma mai tot freca atata! Ti-am zis sa-mi dai pace, nu sa-ti moara pisica! Mda, nu am fost cea mai fina dintre domnisoarele din amfiteatru, dar zau ca asa bine mi-a tihnit.
      Dupa 2 minute in care spera sa imi intorc privirea si sa se uite ostil la mine, a renuntat la razbunare si a fost atenta si a reusit culmea! sa tina pasul cu predatul.
      Alta. Am iesit zilele trecute cu un baiat. Accept invitatia, ma duc la locul si la ora stabilita si intru in compania gigelului. Dupa 5 minute acordat unui scurt tur de intrebari referitoare la mine la care tot el a raspuns, incep sa ascult povestea tristelor lui iubiri. Unele nu chiar asa triste, ba chiar pasionale, dar nu am de gand sa dau mai departe detaliile pe care eu le-am primit fara retineri. Satula de atat sentiment,zacand in pustiul blazarii  si fara ceai in cana,rostesc catre dansul " Ma tu te auzi ce spui? de jumate de ora tot de femei imi povestesti. Nu ti se pare usor anormal din moment ce si eu is tot fata si am iesit la intalnire cu tine? Acuma vrei sa fiu in asentiment cu tine si sa-mi para si mie rau ca nu ti-a iesit pasenta cu una?" Copilu ramane si el masca ca pun problema ca din topor, dar in situatii de criza se impun masuri drastice. A facut o fata de barbat dezamagit ca are langa el o lepra insa mie putin imi pasa fiindca de dinainte mi se facuse greata si ma luase cu ameteala. Imi displac tipii "lipsiti", care incearca sa acopere realitatea asta nefericita si te scot la o cafea unde incearca sa te abordeze cu istorii romantice. Ei cred ca femeile pica intotdeauna la abureli despre iubire chiar daca ele sunt de fapt one night standuri relatate cu mana la piept. Bu hu hu.
       Cand cineva o da la plezneala fie pentru ca nu-i pasa, fie ca ii convine sa pledeze intotdeauna cu argumentul "da asa's eu", cred ca mitocania/ sinceritatea care ma apuca e mai degraba o extensie a instinctului de supravietuire decat o carenta in comportament. Cu toate acestea, imi promit ca in incercarea de a deveni mai buna, voi bifa pe lista si momentele in care am ...accese de prea multa dreptate:P