La finalul fiecarui an fac un bilant: trec in revista toate cate au fost bune si toate cate au fost rele, toate cate s-au implinit si toate cate au ramas in mintea mea. Dintre toate, pe unele singure le regret: lucrurile care le-am ratat si pe care nu le pot repeta, momentele alea in care puteam si trebuia sa sar dar nu am facut-o pentru ca am calculat prea mult, pentru ca m-am pus la adapostul prudentei chiar cu riscul de a nu mi se intampla surprize. Imi pare rau si de planurile care nu au luat fiinta pentru ca le-am tot amanat, mi-a fost groaza sa mi le aduc aproape si sa ma aplec deasupra lor ca sa muncesc si sa le transform in realitate. In timpul acestei procesiuni de rememorare, asta e punctul in care imi plec capul si pastrez un moment de tacere; in lumea asta mare, hartuita in permanenta de posibilitati care vor sa fie si nu mai ajung sa faca saltul final in materialitate, ma gandesc cata ordine si frumusete a putut totusi sa lase o atingere divina si cate din acestea o sa pot sa le cunosc si sa le vad. Si imi cer iertare, mie si Altuia caruia ii sunt datoare cu explicatii pentru ca nu mi-am conjugat destoinic timpul si asa, nu sunt cu ceva mai buna decat as fi putut sa fiu.
 
     First the bad news and then the good news, primul fel supa si numai dupaia desert, te tarasti prin viata cu gandul ca apoi ajungi in rai, intai sari din avion cu explozibilul legat de tine ca la urma sa te instalezi in  eden cu patruzeci si ceva de fete virgine la cheremul tau. Asa ca dupa primul proces de constiinta din care incerc sa trag o concluzie si sa pun un semn de excalmare pe viitor, trag tare pe prajiturile de perspective care ma asteapta. O sa ma duc la festivalul de la Sighisoara in vara, o sa stau mai mult cu ghidul ala de conversatie in franceza, in mana, o sa am rabdare infinita, o sa imi castig proprii mei bani si mai incolo, dar nu foarte tare, pana nu imbatranesc, o sa fac turul Europei. Faptul ca tin la planurile astea si ca mi le doresc asa cum ar pofti un copil la cofeturi, ma determina sa astept anul ce vine cu nerabdarea cu care astepti dimineata in gara trenul care o sa te duca la mare. Desi stii ca o sa dureze o zi si ca noaptea nu o sa te poti odihni, calatoresti cu poza marii in minte si rezisti datorita emotiei de a sari in valuri si de a umbla descult pe nisip.
   Asa e. Noul an e noua grila de teste pe care daca o iau pot recupera terenul pierdut, pot castiga chiar distanta in directii neexplorate inca. E canonul pe care daca il zic cum trebuie, imi iese pasenta si castig licitatia in fata atator altor aspiranti la momente de fericire. La multi ani 2010!