Normal

 Normalitatea e pana la urma aplombul unuia de a afirma ca rutina lui e aplicabila maselor si ca tot ceea ce face se incadreaza sub auspiciile Mamei Natura. Pana acuma cativa ani vedeam normalitatea ca pe cheia de la casa pe care ti-o dau parintii sa o porti la gat legata cu o sfoara pentru a  nu o pierde. O consideram un apendice intrinsec al oricui de la care nu se putea deroga decat in situatii de exceptie, voluntar si argumentat, nicidecum harzardat, pe baza unui capriciu, sau chiar mai rau, tocmai in urma unui efort soldat cu esec de a nu fi deplasat, excentric, extremist.Asta inseamna evident, ca fac trimitere la acceptiunea in care normalitatea e felul dragalas de a fi al unei persoane, care in virtutea bunului simt, al punctualitatii si al datoriei de indeplinire a sarcinilor zilnice, nu se abate de la aceste precepete de o maniera suparatoare. Pe scurt, isi vede de treaba si nu incurca pe altii, iar daca are conflicte, tribulatii sau alti demoni, si-i rezolva departe de notorietate. Asadar, nu e nimic rau in a fi normal, e chiar un compliment si chiar in conditiile in care -cel putin teoretic- toata lumea poseda asa ceva. Cum adica? Sa lauzi pe cineva ca ar avea doua membre superioare si inca doua inferioare?! Iata ca da, daca stai sa te gandesti ce nasol e sa ai numai 3. Daca toti am fi frumosi, asta nu ar exclude posibilitatea ca de fiecare data cand ne intalnim cu cunoscutii pe strada sa picam cateva secunde in extaz si sa le admiram armonia figurii. Aplauze pentru cei normali! Mai tare, acolo in spate, va rog!
      Apoi la a doua tura, a picat pajura si pe cealalta parte a monedei am vazut cu stupoare sensul peiorativ al notiunii. Am strans, prostita, din umeri. "Normal..." urmat de o dantela de blazare si toti inteleg ca e banal, anodin, plicticos. Schema asta e spaima femeilor de salon care nu si-ar dori neam de neamu lor sa auda asa ceva spunandu-se despre ele intr-o companie mare. Ar insemna sa fie desfiintate social, sa nu mai joace nici un rol fiindca le-a pierit flerul si inclinatia naturala- aproape talent- de a avea tinute originale si aer de singularitate pe aceasta planeta. Si acum, cu destinatie pentru toti, a fi numai normal inseamna a avea ca singur merit castigarea unui salar cu care sa te intretii, a nu mai avea glume si simt al umorului, a nu avea pasiuni, dorinte care sa te faca sa te deplasezi din sfera ta de comfort si sa te motivezeze sa faci din timp in timp ceva extraordinar. Astfel, domnilor fiti atenti la nuante, nu va pripiti sa catalogati cu voce tare si ochi galesi o domnisoara la o prima intalanire ca fiind normala. S-ar putea sa pareti natangi si lipsiti de imaginatie, normal, cum sunt toti barbatii de altfel ( sigur gandeste fraza asta daca isi da ochii peste cap si emite un suspin).
      De la normalitate insa se incepe sirul. Eu nu gasesc alt debut pentru inrolarea celorlate calitati si defecte, pentru ca daca nu le pui intr-o forma,se imprastie si nu mai pot functiona neavand fundament si legaturi intre ele. Si atunci de ce nu se dicuta despre normaliate ca despre vreme? De ce nu s-au epuizat discutiile despre frumusete si ele continua sa detina un loc important in monografia preocuparilor umane?!!!Mult mai mult decat e nevoie, desigur. Imi cer scuze, dar am citit recent pe un blog  o mini meditatie pe aceasta tema atingand in principiu ideea de manechin- etalon de frumusete- ce idee preconceputa, femeie frumoasa- fizic si spiritual, si aici era trecuta ca si exponent Audrey Hepburn.Gene fluturand des, capul pe spate, afect, profunzime. Deci ce culoare are aceasta poseta rosie? va intreb eu pe voi si va asigur ca voi fi foarte impresionata de cel care imi va da un raspuns corect.
   BU HU.Poate ca eu am porniri mizantroape, sau poate ca toleranta mea e ca o bicicleta la care ii mai pica lantul din cand in cand. Nu stiu. Dar am avut senzatia izbitoare ca vorbesc cu o tipa gen " Eu-stiu-tot" cu care am nimerit intamplator odata la masa. Eram cu niste prieteni. Si eu eram angrenata intr-o discutie despre muzica si fata a simtit ca nu e in centrul atentiei. Cum baiatul cu care vorbeam statea langa ea si deci era tributarul ascultarii pe care i-o datora, intra ca vulturul in conversatie si incepe sa vorbeasca despre arta moderna si Jackson Pollok si fotografie, asa, random. Prima oara am constatat ca am fost neglijenta si ca o lasasem fara ocupatie iar ca sa vindec acest repros am lasat-o sa-si faca numarul si am incercat sa o aduc de pe miriste pe traseul discutiei care deja avea loc. Asa am ajuns sa vorbim despre autori si operele lor. Am afirmat la un moment dat ca in momentul in care ating pragul universalitatii, operele nu mai au paternitate, ele apartin lumii exact asa cum si telefonul nu mai este apanajul exclusiv al lui Graham Bell ci este un obiect de uz curent. Operele grandioase ajung pana la urma sa nu mai exprime neaparat o profunzime intima, ci o povata imperativa comuna, care sa nu ne lase sa uitam adevaruri mari. Fata s-a opus categoric, si-a aprins mai multe tigari, a gesticulat, va spun, mai rar asa forma de protest! Tipul era si el naucit, aflandu-se chiar langa ea, s-a simtit ca la opera in primul rand. Si atunci m-am dat pe brazda subit si i-am zis ca ii inteleg argumentele, inteleg si ca nu imi poate impartasi opinia si deaceea consimt sa incheiem cu ceea ce se chema "pozitia ei". Dintr-o data s-a luminat la fata si a replicat asa ca pentru public "Deci eu am dreptate! " (?)
     Am simtit cum nu am schitat nici un gest, desi prin cap mi-au trecut multe. Unii stiu tot sau stiu despre toate cate o varianta. Nu conteaza asta, oricum, ci faptul ca tin mortis sa debiteze cu elan pe chestiuni atat de generale pe care numai individual mai merita sa te apleci si sa constati pentru tine ce inseamna . Daca mananc  icre de manciuria, nu o sa-mi sun toate rudele sa le descriu experienta mea culinara. O sa stau si o sa ma gandec singura, privind pe geam, in timp ce ploua. Sper ca odata, si ei sa adere la aceasta metoda.